O data demult vietuia un leu mare care credea ca el este regele junglei. Cele mai multe animale din padure il respectau sau chiar le era un pic frica de el , pentru ca se purta ca orice leu. Numai ca la un moment dat , leului i sa intamplat ceva El a devenit tot mai tiranic ,mai afurisit , mai rau si intr-un cuvant a inceput sa-i asupreasca pe cei din padure. Ii teroriza pe toti , ii zgaria , isi batea joc de ei. Animalelor din padure a inceput sa le fie foarte frica. Viata lor se schimbase cu totul , atat de frica le era.
Pur si simplu se temeau sa adoarma , ori sa mai iasa din vizuinile lor. Unele dintre ele au inceput sa viseze cosmaruri ingrozitoare , iar altele nici nu mai puteau manca.
Se pare ca leului nu-i pasa de toate astea. Continua sa-i chinuie , sa-i asupreasca si sa ii infricoseaza pe toti. De fapt , leul se purta asa urat din cauza ca in sinea lui se simtea tare slab si credea ca singurul mod in care ar putea sa para puternic era sa-i forteze pe ceilalti sa faca lucruri pe care ei nu doreau sa le faca si sa bage frica in ei.
Numai ca traia in padure , satul de toate astea pana peste urechi , amaratul si zdrentarosul iepure Fliti. El se saturase sa le tot auda pe celelalte animale ca se vaicaresc despre leu si sa le vada toata ziua asa de pleostite si nedormite din cauza viselor de groaza pe care le aveau noaptea.
De altfel iepurele Fliti fusese primul care se speriase groaznic de leu , dar pana la urma a reusit sa scape putin de teama.
Intr-o zi Fliti le-a anuntat pe celelalte animale:
"Ma duc sa-i dau o lectie acestui leu , sa-i fie de invatatura."
"Bine ,dar cum vrei sa faci?" L-au intrebat animalele.
"Doar tu esti numai un biet iepure fara aprare. N-ai nici colti ascutiti , nici ghiare puternice ca leul. Si la urma urmei nici nu poti alerga chiar asa de tare".
"N-are importanta" a raspuns spre mirarea tuturor iepurele Fliti.
"Am reusit sa-mi gasesc propria putere si m-am hotarat sa-i dau acestui leu o lectie de o sa ma tina minte cat o sa mai traiasca!"
Tuturor celorlalte animale li sa facut mai frica decat niciodata.
Erau absolut sigure ca temutul leu il va sfasia pe iepurele Fliti.
Dar Fliti nu dadea nici o atentie fricii lor. El sa apucat sa sape o groapa foarte adanca drept pe cararea pe care obisnuia sa treaca leul dimineata la plimbare. Se straduia sa sape cu propriile lui labe atat de repede cat putea. Toata ziua a lucrat si numai traziu , noaptea si-a terminat treaba.
Groapa era foarte adanca si Fliti a acoperit-o cu frunze si cu tot felul de uscaturi , ba chiar cu un copacel , in asa fel ca sa nu se observe deloc ca acolo ar fi o groapa. Fara sa aiba stire de nimic , a doua zi leul a venit sa se plimbe , asa cum facea in fiecare dimineata. Ca de obicei era prost dispus , bombanind , injurand , ragnind si speriandu-le foarte pe bietele animale.
Dar Fliti privea la el si tremura foarte putin.
Plimbandu-se , leul a pasit peste frunzisul cu care era acoperita groapa si cu un zgomot puternic sa prabusit in ea. Iepurele Fliti sapase groapa asa de adanca incat era absolut imposibil de iesit din ea. Cum la vazut pe leu cazand in groapa , Fliti sa dus la marginea ei si la privit.
"Tu , leule , n-ai inteles totusi ce inseamna sa fii puternic" , ia spus el foarte linistit leului. Sa stii ca puterea nu inseamna sa ai coltii fiorosi sau ghearele ascutite. Nu inseamna ca esti puternic nici daca ii faci pe altii sa tremure de frica inaintea ta , sau daca iti bati joc de ei , facandu-i sa se simta buni de nimic.
Adevarata putere vine din interiorul fiecaruia.
Daca iti dadeai seama de asta ,n-ai fi stat acum aici pe fundul gropii. Cand o sa pricepi ce inseamna sa fii puternic cu adevarat , vei fi in stare sa gasesti o solutie ca sa iesi din groapa asta."
Si zicand acestea , iepurele Fliti a plecat topaind mai departe.
Odata de mult sa intamplat ca un barbat si o femeie casatoriti , dar ceva mai in varsta , au dat nastere unei fetite , minunat de frumoase. Era un copil extraordinar si au hotarat ca numele ei sa fie Lorela.
Fetita stia sa faca tot cer stie sa faca un bebelus obisnuit , adica gangurea , dadea din maini si din picioare , facea pipi in scutece si urla cand ii era foame. Nu-i lasa pe parintii ei sa doarma noaptea , iar ziua nu-i lasa in pace de exemplu sa manance in liniste. Isi murdarea hainele si era teribil de galagioasa. Din cauza tutuor acestor fapte , parintii ei si-au dat seama ca facusera o mare greseala , pentru ca ei de fapt nu isi dorisera un copil care sa fie chiar asa , adica sa se poarte numai cum voia el.
Drept care , cumva-cumva , au gasit ei o modalitate de a o transforma pe fetita intr-o papusa. S-au hotarat sa faca astfel incat sa-i poata controla purtarea in toate privintele , la fel cum papusarii manuiesc tragand de sfori marionetele. Desigur Lorela era o papusa cu totul neobisnuita. Ea crestea exact cum creste o fetita ,numai ca ii lasa pe parintii ei sa o conduca in toate privintele : Sa-i spuna cum sa se miste , ce sa isi doreasca , ce sa vorbeasca , ce sa faca , adica era exact ca o papusa.
Anii s-au scurs si Lorela a devenit o adolescenta , iar apoi a terminat si scoala.
Treptat , cu trecerea timpului insa , in sufletul Lorelei sa ivit un fel de sentiment foarte ascuns , un fel de dor de a fi o persoana , o fiinta adevarata.
Acest dor devenea tot mai puternic. Lorela a incercat sa vorbeasca despre acest lucru chiar cu unele colege de clasa , dar nimeni , absolut nimeni nu o intelegea. Totusi , intr-o noapte , in timp ce dormea , Lorela a visat ceva deosebit , un vis care avea un inteles special pentru ea insasi. Mesajul era foarte clar : Ea NU ERA absolut deloc o papusa. Se pare ca parintii facusera ceva ochilor ei , in asa fel incat ea nu se mai vedea deloc asa cum era in realitate. Insa in visul pe care tocmai la avut , Lorela a reusit sa se vada exact asa cum era ea de fapt , adica o fata care avea propriile ei dorinte , propriile ei pareri si care stia ce sa faca pentru a realiza ceea ce voia.
A doua zi dimineata , cand sa trezit , Lorela a sarit din pat si a fugit in fata oglinzii in care se putea vedea din cap pana in picioare. A privit la imaginea sa din oglinda si sa vazut cu totul altfel. Sa convins ca nu era deloc , dar deloc, o papusa. Era o fata ca toate fetele , cu visele si dorintele pe care orice fata de varsta ei le avea. Plina de nerabdare a zbughit-o sa-i caute pe parintii ei ca sa le spuna si lor ceea ce descoperise.
Numai ca din pacate , parintii ei pur si simplu nu apreciau aceasta descoperire si nu impartaseau deloc bucuria ei. Ei continuau sa creada despre Lorela ca este o papusa care le permite sa o controleze si sa o manevreze in toate privintele , asa cum se intamplase pana atunci.
Din aceasta cauza , Lorela incerca in acelasi timp doua sentimente opuse. Unu de bucurie si unul de tristete , pentru ca isi dadea seama ca pentru a creste mare nu-i mai ramane decat sa continue ea insasi sa se vada ca o persoana reala , ca o fiinta adevarata. Pentru aceasta , profitand de tot ceea ce stia , Lorela a putut sa afle cum sa isi gaseasca propriul ei loc in aceasta lume. Pe zi ce trecea , Lorela sa maturizat tot mai mult si de atunci a reusit cu succes sa nu mai permita nimanui sa faca din ea o papusa pe care sa o dirijeze pur si simplu fara a tine cont de vointa ei.
Undeva departe , traia un baiat care sa angajat ca ingrijitor la un delfinarium adica la un fel de gradina zoologica pentru pesti unde se aflau mai multe bazine si acvarii cu apa de mare. Acolo au fost adusi si traiau toate felurile de pesti din ocean , chiar si cei mai mari si mai rai. Baiatul care ii ingrijea voia sa isi faca treaba cat mai bine , asa ca sa straduit sa stranga cat mai multe informatii despre fiecare peste oceanic.
Din aceasta cauza baiatul trebuia sa isi aminteasca tot timpul o multime de lucruri. Dar el avea noroc pentru ca viata pestilor il interesa foarte mult , asa ca tinea minte tot ce citise.
Intr-unul din acvarii traia un mare rechin alb , care avea cele mai infricosatoare si mai puternice falci si era cel mai mare si mai rau dintre toti pestii de acolo. Baiatul ingrijitor a aflat de undeva ca era necesar sa intre si el in apa impreuna cu rechinul pentru al hrani. Acest lucru era o problema foarte serioasa pentru ingrijitor , pentru ca odata intrat in apa cu rechinul ,se puteau intampla oricand niste lucruri groaznice. Rechinul se repezea la ingrijitor , incercand sa-l atace si infricosandu-l tare de fiecare data. Bietul baiat se straduia din rasputeri sa se fereasca de dintii rechinului , inotand , sarind in diferite directii ca sa nu fie muscat. Cand termina de hranit rechinul era mort de oboseala din cauza efortului facut.
Intr-o zi a venit la acvariu un vizitator care a privit indelung felul in care era hranit rechinul. Era dea dreptul uimit de ce vedea ca se petrece.
In sfarsit , cand ingrijitorul a reusit sa iasa afara din acvariu , bucurs ca mai scapase inca o data cu viata , vizitatorul sa apropiat de el si la intrebat: " Pentru ce intri in apa cand e timpul sa-i dai mancare rechinului?"
Ingrijitorul ia raspuns : " Am citit undeva in manualul de ingrijire a pestilor ca trebuie sa intri in apa ca sa hranesti un rechin".
"Cred ca n-ai citit din cea mai buna carte. Sau probabil n-ai inteles corect"
Ia raspuns vizitatorul. Cel mai potrivit mod de a te purta cu un rechin este sa stai cat mai departe de marginea bazinului in care se afla el.
Cand vrei sa-l hranesti trebuie sa-i arunci mancarea in apa. In felul asta nu poate sa iti faca nici un rau"
Baiatul ingrijitor a inceput sa se gandeasca la acest lucru si ideea i sa parut a fi buna. Se saturase de frica pe care o incearca zilnic , mai ales cand rechnul reusea sa isi infiga cate un colt in bratul sau piciorul lui , umplandu-l de sange. Asa ca , zis si facut , in ziua urmatoare a stat cat sa putut de departe de bazinul in care inota rechinul cel fioros si ia aruncat de acolo mancarea in apa. Rechinul a devenit foarte furios vazand ca baiatul numai intra in apa. Pentru ca el se distra de minune incercand sa-l atace si sa-l muste de picior. In sinea lui rechinul spera ca intr-o zi baiatul nici nu va mai fi in stare sa iasa afara din bazin si ca va ramane pentru todeauna acolo cu el.
Numai ca ingrijitorul era destul de destept ca sa isi dea seama ca exista mai multe feluri de a te purta cu un rechin fioros si ca de fapt nici nu consta ce credea rechinul despre el.
Ceea ce conta cu adevarat era numai propria lui siguranta.
Incepand din acea zi , el la hranit pe rechin numai de la distanta , ba chiar le-a dat voie si altor ingrijitori sa-l hraneasca. Baiatul a inteles ca in viata unele lucruri sunt mai importante decat altele si ca traind invatam ceva nou in fiecare zi.
O data , demult , intr-o tarisoara foarte mica , traiau un rege , o regina si fiul lor Dorando. Toata lumea spunea ca printul seamana foarte bine cu regina chiar si in felul sau de a fi. Se spunea ca atunci cand va fi mare ,cu siguranta , printul va conduce regatul exact in acelas fel cum facea mama lui acum. Printul Dorando auzea fara incetare ca bunicul sau , profesorii sai , toti prietenii isi tot dadeau cu parerea cat de mult seamana el cu mama sa.
Trebuie sa stiti ca regina mama era o femeie foarte deosebita , care se gandea deseori ca micul sau regat va fi atacat de dusmani. Era chiar obsedata de aceasta idee , asa ca supraveghea mereu uitandu-se pe ecranul radarului special instalat ca sa detecteze din timp daca micul regat urma sa fie atacat. Intr-o zi , pe cand tocmai facea acest lucru , a observat o mica virgulita pe ecran ( care putea foarte bine sa semnaleze prezenta unei pasari , ori poate ca era numai un fir de praf ) , Regina mama a dat insa imediat alarma " Vin dusmani !" Drept urmare a cerut pe loc tuturor ostasilor care pazeau sa fie gata de aparere pentru ca regatul era atacat. Din nefericire , regina interpreta gresit semnele de pe radar atat de des , incat ostasii de garda au inceput sa se plictiseasca tot pregatindu-se degeaba pentru atacurile pe care si le imagina regina. In plus , reginei ajunsese sa i se para ca aude si unele sunete suspecte pe care bineinteles ca nimeni altcineva nu le auzea. Ea credea ca dusmanul se strecurase pana in camera ei , unde facea anumite zgomote , sau ii deranja instalatia de tefefon. Sau i se parea ca noaptea dusmanul facea galagie la etaj. Convinsa ca toate acestea erau adevarate , regina se apuca sa strige : " Sariti ! , Sariti! , Sariti! " chemand garzile in ajutor.
De fiecare data cand regina incepea sa strige , soldatii de paza se uitau unul la altul si oftau: " Auzi , Regina a inceput iar cu bazaconiile ei"
Insa pentru ca regina era totusi sefa lor , alergau de indata la ea , prefacandu-se ca i cauta pe dusmani.
Se straduiau din rasputeri sa faca tot ce ordona regina , pentru ca stiau foarte bine ca in ACEL regat , daca cineva nu i-ar fi facut pe plac , ea ar fi putut oricand sa ordone sa le taie capul. Printul Dorando crestea imitand-o pe regina. El a inceput sa creada ca un asa zis lup il urmarea , mai ales cand se ducea la culcare. Era sigur ca vazuze asa zisul lup la fereastra , ba i se parea ca-l auzise la usa , ba i se parea ca-l aude circuland la etaj. Atunci se apuca si el sa strige : " Sariti ! Sariti ! Sariti! " . Soldatii de paza se grabeau sa vina si la el , dar isi faceau unul altuia cu ochiul si comentau ingrijorati :
" Dorando a inceput sa fie exact ca mama lui"
Mai este important de stiut ca in acel mic regat soldatii care pazeau primeau aceasta slujba pe toata viata lor , fara sa poata renunta la ea. Asa ca , intr-o zi , satui de atatea false alarme , ei s-au hotarat sa discute despre printul Dorando. Voiau sa gaseasca o solutie pentru ca nu cumva el sa creasca , ajungand exacat ca mama lui. Pur si simplu nu mai suportau sa se prefaca de fiecare data ca ii cauta pe dusmani sau asa zisul lup , care nu era niciodata nicaieri. Tot discutand , soldatii s-au hotarat sa il roage pe un om batran si foarte intelept din regat sa stea de vorba cu printul.
Din fericire acesta a fost de acord sa-i sprijine pe soldati , pentru ca la randul sau se saturase sa-i tot auda pe print si pe regina strigand. Asa ca inteleptul sa dus la printul Dorando si la ajutat sa priceapa ca nu era pe acolo absolut nici un lup care sa incerce sa-i faca rau. Atata a vorbit si la sfatuit pe printul Dorando , pana cand acesta a inteles in sfarsit ca totul era doar in inchipuirea lui care ii juca feste facandu-l sa vada sau sa auda ceea ce de fapt nu exista. Apoi batranul a continuat sa-l invete pe print sa vada lumea asa cum este ea in realitate. Ascultandu-l pe intelept printul Dorando si-a dat seama ce lucru important este ca el sa creasca in felul sau propriu si sa devina un rege cat se poate de bun. Inteleptul la mai ajutat pe Dorando sa priceapa ca el nu era deloc obligat sa creasca pentru a deveni exact ca mama lui regina.
Printul Dorando si batranul au stat de vorba indelung. Niciodata nu sa stiut exact tot ce au discutat ei. Dar ceea ce sa putut observa a fost ca de la acea data Dorando a inceput sa se comporte foarte diferit. N-a mai strigat niciodata sa sara garzile sa-l apere de asa zisi lupi imaginari. Cand a mai crescut si a devenit adolescent na mai lasat-o pe mama lui sa-l pacaleasca facandu-l sa creada ca vin dusmanii. El ii spunea : " Vai , draga mama , doar stii ca-i numai o pasare pe ecranul radarului! Pentru ce vrei sa ne purtam de parca ar veni dusmanii? "
Dupa mai multi ani a venit si timpul ca Dorando sa devina rege.
Trebuie sa stiti ca el a condus tara cu totul altfel decat facuse mama lui. In primul rand pentru ca el vedea lucrurile ASA CUM ERAU IN REALITATE.
Se simtea sigur pe el , era un om sensibil si drept , bun cu totii supusii lui , mai ales cu soldatii de garda.
Multa vreme dupa aceea slodatii de grada inca isi mai aminteau discutand intre ei despre cele intamplate si se felicitau ca avusesera ideea de a trimite pe batranul intelept sa-i vorbeasca lui Dorando cu atata folos pentru toti.
O data de mult , undeva , traia o pereche de gemeni siamezi. Desi gemenii siamezi sunt aproape totdeauna absolut la fel , acestia doi nu erau deloc. Unul din ei era foarte mare , iar celalalt era foarte mic. Cu toate acestea ei traiau agatati unu de altul , astfel incat orice faceau , puteau face numai impreuna. Insa pentru ca unul dintre gemeni era mai mare decat celalalt totdeauna faceau numai ce dorea el si nu ce dorea cel mic. De exemplu cand cel mare voia sa se uite la televizor , dar cel mic nu voia , se uitau totusi la televizor , cand cel mare dorea sa stea linistit sau sa doarma , ei amandoi stateau linistiti si dormeau. In acest fel , geamanul mare era totdeauna cel care hotara dupa bunul sau plac ce sa faca sau incotro ia , tarandu-l dupa el oriunde pe geamanul mic.
Bietul geaman mic era tare obosit si satul sa faca numai pe voia celui mare , dar pe de alta parte ,nu se simtea sigur de el , nu prea stia ce ar putea face si nici nu avea curajul sa isi spuna parerea cu voce tare. Era atat de atasat de fratele cel mare , incat se temea chiar daca ar spune ceva , fratele mare s-ar supara foarte tare pe el si i-ar putea face ceva rau. Desi nu-i convenea deloc cum stateau lucrurile , geamanul cel mic nu putea decat sa taca din gura.
Acesti doi gemeni erau asa o ciudatenie , incat au venit doctori din alte parti ca sa-i observe si sa le faca fotografii. Intr-o buna zi a venit la ei un doctor vestit si dupa ce ia studiat intorcandu-i pe toate partile , ia anuntat:
" Aflati ca am o veste buna pentru voi. Am sa va pot desparti unul de altul , in asa fel incat sa fiti doua persoane complet diferite".
Geamanului cel mare nu ia convenit deloc propunerea doctorului pentru ca lui ii placea sa-l conduca pe cel mic dupa cum avea chef. Asta il facea sa se simta mai puternic si mai important. Dar geamanul cel mic , sa gandit un pic. Desi nu putea sti cum vor sta lucrurile cand vor fi despartiti , se saturase sa tot fie legat de geamanul cel mare si voia sa incerce ceva nou. Asa ca a spus doctorului:
"Bine , bine! Hai , te rog desparteste-ne!".
Geamanul cel mare insista ca doctorul sa nu-i separe. Cu rabdare , doctorul ia ascultat pe fiecare in parte si pentru ca aveau pareri atat de diferite ,a organizat o mare conferinta la care au participat toti ceilalti doctori. Dupa ce au discutat despre ce credea fiecare , au ajuns la concluzia ca geamanul cel mare nu avea dreptul sa ia singur hotararea ca geamanul cel mic sa ramana pentru totdeauna lipsit de el. Asa ca impotriva vointei celui mare , doctorii i-au despartit. Astfel ei au devenit doua fiinte cu totul diferite.
O data separati geamanul cel mic era cat se poate de bucuros. In sfarsit putea si el sa fuga sau sa mearga incet , dupa cum avea chef.
Putea sa faca tot ce voia. Era minunat ca se simtea liber. In schimb geamanul cel mare era foarte nefericit. Era morocanos si bombanea pentru ca in inima lui se temea. Acum lucrurile erau asa de diferite! Daca nu-l va mai putea conduce pe cel mic , cum se va descurca el? Va sti ce trebuie sa faca , si ce nu? Cum va mai avea oare putere asupra lui?
Dupa cum ne putem usor inchipui , geamanul cel mic banuia aceasta problema. El nu dorea deloc ca geamanul cel mare sa se simta nefericit. Totusi ce puteam face ca sa inlature nefericirea lui? Doctorul a vorbit atunci cu cel mic si ia explicat ca despartirea lor era un cadou pentru amandoi si ca ei trebuiau sa astepte un timp pana se vor obisnui cu libertatea si isi vor da seama fiecare in ce fel vor putea deveni amandoi puternici.
Asa ca de cate ori geamanul cel mare incerca iar si iar sa-l faca pe cel mic sa-i indeplineasca voia , acesta din urma refuza. Cel mic a inteles ca acum putem fi stapan pe el insusi pentru ca nu mai era legat de cel mare. Putea sa hotarasca singur incotro sa mearga , sau nu , unde avea chef sa manace sau sa se culce. Daca geamanul cel mare se arata nemultumit de asta , cel mic se gandea in sinea lui : " Ei fratioare , se pare ca tu mai ai nevoie de un pic de timp ca sa iti dai seama cum sa devii puternic prin tine insuti".
Si geamanul cel mic avea dreptate.
O data demult , o maimuta vietuia intr-un copac unde se obisnuise asa de bine ,incat a ajuns sa creda chiar ea insasi ca este un copac.
Tare ciudat si de necrezut parea acest lucru! Maimutica statea in copac cat era ziulica de lunga si nu cobora de acolo nici noaptea.
Zi si noapte statea in copac si nimeni nu i-a spus niciodata ca ea nu era de fapt copac. Nici copacul nu i-a soptit niciodata ca ea nu era copac , pentru ca si pe el il amuza si i se parea chiar un compliment placut faptul ca aceasta maimutica se credea copac. Asa ca mai departe , maimutica se lasa leganata in vant odata cu copacul. Dormea in copac si se hranea cu frunzulitele fragede de pe crengile mai subtiri. Pe scurt maimutica crestea an dupa an crezand in continuare ca era si ea un copac.
In padurea aceea nu se gasea nici o oglinda , asa ca nu era nici o posibilitate pentru ca maimutica sa isi dea seama ca ea arata cu totul altfel decat un copac. Parea multumita ca sta in copac , insa totusi, pe undeva in adancul sufletului ei , parca simtea ca-i lipseste ceva si ca viata ei era prea legata de copac intr-un fel ciudat si chiar nepotrivit.
Intr-o buna zi sa intamplat sa treaca pe acolo un iepuras. Sa uitat sus in copac si vazand-o pe maimutica a strigat:
"Hei , tu de colo! Da-te jos si hai sa ne jucam! Sunt tare singur si mi-ar place sa gasesc pe cineva cu care sa ma imprietenesc si sa ma joc! "
Maimutica nu vorbise pana atunci aproape cu nimeni , asa ca nu prea avea voce. Totusi ia raspuns:
"Pe Mine ma strigi? Dar eu sunt copac"
Iepurasului i sa parut foarte comic raspunsul , ca o gluma buna , asa ca a inceput sa chicoteasca , iar apoi sa apucat sa rada de-a binelea , de se tavalea pe jos de ras. NICIODATA nu mai vazuse o maimuta care sa se creada copac!
Uitandu-se la el cum rade de ea , maimutica sa infuriat si a tipat:
"Pentru ce razi asa? " Tot chicotind , iepurasul ia raspuns:
"Pai nu esti copac. ESTI MAIMUTA. De unde ti-a venit ideea asta caraghioasa ca esti copac?"
Auzind aceste cuvinte , maimuta si-a dat seama ca de fapt nu stia sigur de unde-i venise ideea. Acum ar fi vrut sa se dea jos din copac , dar nu era deloc sigura pe ea si se tema. Totusi , pentru ca iepurasul o tot indemna cu binisorul , a reusit sa coboare si apoi si-a petrecut tot restul zilei jucandu-se si distrandu-se asa de bine cum nu i se mai intamplase niciodata amuzante si se zbenguise cu pofta toata ziua , sa intors in copacul ei ca sa se culce. In copac era foarte bine si placut , insa pe zi ce trecea , maimuticii i se parea tot mai usor sa renunte la acest confort si cobora ca sa se distreze jucandu-se . Curand , parerea de rau dupa copac a disparut de tot si maimutica a ajuns sa se simta cu totul altfel in sufletul ei.
Pentru prima oara in viata maimutica simtea cine este ea CU ADEVARAT si se bucura chiar ca este atat de diferita de un copac.
Se bucura foarte mult pentru ca zi de zi descoperea lucruri noi despre ea insasi , asa ca isi dadea tot mai mult seama ce fiinta deosebita era ea.
Acum ii venea chiar sa zambeasca de cate ori isi amintea ca inainte putuse sa creda ca este copac.
