Brotacelul si cutremurul de pamant

Nu demult , pe malul unui lac din inima muntilor traia fericit un brotacel.
Cat era ziua de lunga se bronza la soare , prindea muste iar seara oracaia din toate puterile incat toate animalele din padure il auzeau de departe. Brotacelul nu stia multe despre aceasta lume si se bucura traindu-si viata de la o zi la alta. Era norocos pentru ca venise pe lume intr-un loc atat de frumos , plin de soare si hrana dupa plac.
Din pacate , intr-o zi intunecoasa si nefericita sa produs pe neasteptate un cutremur de pamant. Stanci mari si pietre multe au inceput sa se clatine si sa se miste de la locul lor. In invalmaseala de tarana rascolita , pietre prabusite si copaci rasturnati, bietul brotacel a cazut si el pe neasteptate intr-o crapatura de pamant neagra si foarte adanca. Printre bulgarii mari si grei nici vorba nu mai era sa poata vedea soarele. Cutremurul de pamant il luase absolut pe nepregatite , asa ca brotacelul zacea acoperit de intuneric si tarana , fara sa stie ce sa mai faca , fara sa poata reactiona. Orele treceau si abea putea misca din labute. Din cand in cand cate o lacrima ii umezea ochii. Gaura in care cazuse era asa de intunecoasa si rece. Aproape ca uitase de soare , de iarba verde si plina de flori ,de mustele pe care le prindea atat de usor. Uitase de ceilalti brotacei cu care se scalda in lac , de pasarile care ciripeau in padure.
Intunericul care il inconjura era asa de adanc , incat brotacelul se simtea complet neputincios si sa hotarat sa ramana acolo pentru totdeauna.
"Nimeni nu o sa observe si nu sa-i pese" isi spunea trist brotacelul, gandindu-se ca nu va mai putea rezista multa vreme ,din cauza intunericului care il coplesea si din care incepea sa simta ca facea parca si el parte. Era cat pe ce sa renunte la tot. Numai ca mai era ceva. Pana atunci nu daduse deloc atentie unei voci foarte adanci din sufletul lui. Se parea ca acea voce nu era de acord cu gandurile lui si parca il indemna din potriva , sa incerce sa se elibereze singur din gura in care se afla.
"Cauta sa gasesti o cale sa iasi de aici din nou la soare" ii soptea vocea foarte launtrica. "Gandeste-te ca de fapt asta vrei si tu in realitate"
La inceput brotacelul nu ascultat-o , pentru ca vocea era mult prea slaba.
Dar treptat vocea a devenit tot mai puternica, mai insistenta si el nu se mai putea face ca nu o aude. Acest glas a trezit treptat in brotacel vecha lui dorinta de a vedea din nou soarele si de a se zbengui prin iarba.
Asa ca brotacelul si-a adunat ultimile puteri , sa scuturat de pamant si a inceput sa sape cu labutele in sus. Sapa mai slab la inceput , dar apoi din ce in ce mai spornic . Miscarile l-au ajutat sa se strecoare printre pietre si bulgarii de pamant , asa incat la un moment dat chiar a zarit o raza de lumina. Desi ochii lui nu mai erau obisnuiti cu lumina , aceasta ia dat putere si in curand brotacelul a iesit iarasi la suprafata. Acum putea sa vada clar urmarile groaznice ale cutremurului de pamant. Rand pe rand a inceput sa simta cum razele soarelui ii incalzeau din nou corpul , a reinceput sa simta mirosul ierbii si la cuprins o inviorare placuta. De necrezut , dar topaind de colo-colo a simtit chiar ca se poate bucura iarasi de viata asa ca inainte.
Bineinteles brotacelul nu a uitat niciodata cutremurul de pamant , pentru care a pastrat o amintire deosebita in sufletul lui. Era acolo un locusor special din inima lui unde se afla aceasta amintire. Dar acum brotacelul petrecea mult timp ascultand cu mai mare atentie de vocea misterioasa din interiorul lui , care il indemnase sa gaseasca singur calea de a se elibera si de a iesi iar la lumina.

Poarta de fier

O data de mult , intr-o tara indepartata era un print , care traia intr-un palat foarte mare , cu multe ,multe incaperi. De jur imprejurul palatului se ridica un zid inalt de piatra cu o poarta uriasa de fier.
Nici un vizitator nedorit nu putea sa treaca pe acolo.
Din pacate , pentru ca traia intr-un astfel de palat , printul nu avea nici o ocazie sa se apropie de altcineva cu care sa povesteasca despre gandurile , dorintele sau visele pe care el le avea.
Celor din palat , de care ar fi putut sa se apropie , nici nu le trecea prin cap ca el ar fi avut nevoie sa se imprieteneasca cu ei. Isi inchipuiau ca si asa , fiind print avea tot ce-si dorea.
Regele si regina erau foarte ocupati cu trebuirle lor regale , asa ca printul , desi vorbea cu multa lume , in sufletul sau se simtea foarte singur.
Insa intr-o noapte , s-a intamplat ca o vietate mica si imblanita furisandu-se tiptil , s-a strecurat de afara printre gratiile portii de fier si si-a croit drum spre camera printului. N-a trecut mult timp pana cand printul si micul sau vizitator s-au imprietenit foarte tare. Mai ales printul era asa de multumit ca putea povesti si el cu cineva apropiat despre tot ce i se intampla zi de zi.
Era fericit pentru ca in fiecare zi mica vietate venea la el , il asculta cu atentie si-i pasa de tot ce spunea el. Printul ii dadea de mancare ,ii mangaia blanita si facea in asa fel ca micul animal sa se simta cat se poate de bine in acel palat in care tuturor le era frica sa intre. Mica vietate venea tot mereu in vizita , iar printul a indragit-o atat de mult incat a devenit o parte a vietii lui.
Toate mergeau ca pe roate si cei doi erau tare fericiti. Pana cand intr-o zi , intorcandu-se in camera sa , printul a gasit micul animal zacand fara viata pe dusumea.
Imediat a chemat totii doctorii din palat ca sa-l invie pe micul sau prieten , dar din pacate era prea tarziu. Toti medicii erau neputinciosi. Zdrobit de durere printul a organizat o inmormantare regeasca pentru micul animal cu care se imprietenise asa de tare. Bietul print , ascunzand in sufletul lui ceea ce simtea , a devenit foarte trist si tot mai suparat si mai insingurat pe zi ce trecea.
Regele a observat aceasta schimbare si s-a ingrijorat de felul in care se purta printul din cauza tristetii sale. De aceea a dat ordin dulgherilor si tamplarilor sa construiasca peste poarta de fier inca o poarta , groasa si rezistenta , astfel incat nici un alt animal sa nu mai poata vrodata sa se strecoare si sa raneasca din nou atat de tare inima printului.
Imediat ce poarta a fost terminata , intr-o noapte , in timp ce printul se framanta in somn , mica creatura imblanita a venit din nou la el in vis si i-a spus
" Tu nu m-ai inteles deloc , dragul meu prieten. Rostul meu a fost ca sa te inveselesc , sa te fac sa razi , iar tu m-ai inchis afara. Acum nu mai pot ajunge la tine.
Printul a ramas foarte uimit de aceste cuvinte , pe care nu le-a priceput imediat. Dupa un timp de cugetare , printul si-a dat seama ca era vorba de un fel de a intelege viata si dragostea pierduta.
Printul s-a gandit toata noaptea la visul lui. Dimineata abea a asteptat sa-i intalneasca pe rege si pe regina la dejun, dupa multe saptamani de cand nu mai luasera masa impreuna. El i-a cerut regelui sa dea imediat ordin sa fie demontata uriasa poarta de lemn. Regele , la randul lui mirat de aceasta dorinta , dar iubindu-si nemasurat fiul , a fost de acord sa se scoata poarta. Dupa un timp , printul a venit din nou la parintii sai cu o alta rugaminte : Cat se poate de curand sa deschida si poarta de fier si sa organizeze o petrecere , un carnaval cu nenumarati invitati.
Astfel , dupa multa vreme , muzica si cantecele vesele au putut fi iarasi auzite de-a lungul si dea latul imparatiei.

Puiul de cerb si anotimpurile

Intr-o zi de primavara minunata , in mijlocul unei paduri s-a nascut un pui de cerb. Era foarte norocos puiul , pentru ca se nascuse exact cand toate florile infloreau , iar vremea era tot mai calda si mai frumoasa. Cu fiecare zi care trecea , odata cu micul cerb crestea totul in jur: Si copacii si iarba , si florile.

Mai traziu , cand puiul de cerb a crescut mai mare , mai puternic , primavara s-a transformat intr-o vara calda si placuta. Apoi a venit toamna . O data cu ea , frunzele din copaci s-au colorat frumos , iar dupa aceea una dupa alta au cazut , lasand crengile complet goale. Mai tarziu toamna s-a tranformat in iarna , cerul s-a facut cenusiu si din nori a inceput sa ninga.
Micul cerb se gandea : " Cred ca eu am facut ceva rau si din aceasta cauza vremea s-a schimbat atat de mult". Asa se gandea si era tare , tare trist. Din pacate ninsoarea continua sa cada , iar aerul era tot mai rece. Puiul de cerb era tot mai suparat. Continua sa creada ca el era vinovat pentru ca primavara disparuse si pentru ca venise iarna. Ii era foarte teama ca intr-o zi el insusi ar putea fi transformat in ceva rece si pustiu, la fel cum iarna transformase padurea.

Asa ca statea ascuns sub un copac cat era ziua de lunga, crezand ca daca va ramane acolo nemiscat , va putea face din nou vremea sa devina la fel de buna si frumoasa ca inainte. In timp ce zacea acolo zgribulit, simtindu-se foarte singur , iata ca s-a apropiat de el un soricel batran si intelept. L-a privit pe puiul de cerb , l-a tot privit si vazand ca nu se misca de acolo i-a spus : Vai Cerbuletule , ce tare tremuri! Si arati asa de suparat! "
Puiul de cerb i-a raspuns : "Ssst! Taci , nu face zgomot! Uite , din cauza mea vremea s-a racit.
A venit frigul. Eu cred ca daca o sa stau aici nemiscat pot transforma la loc vremea ca sa fie iarasi frumoasa. Sunt foarte trist ca am fost asa de rau. "
Un timp soricelul cel intelept s-a uitat la el in tacere , minunandu-se cum o fi ajuns oare cerbuletul sa se creada vinovat de schimbarea anotimpurilor. I se parea foarte important soricelului sa-l ajute pe micul cerb sa inteleaga cum stau lucrurile in aceasta lume in care traim , asa ca i-a spus : '' Nu esti tu de vina ca se schimba vremea! Aceasta este un lucru foarte firesc. Asa este viata. In fiecare an dupa primavara urmeaza vara. Atat primavara , vara , toamna , cat si iarna , sunt numai niste anotimpuri care vin si trec unu dupa altul. Primavara este anotimpul in care in padure toate inmuguresc , infloresc , cresc din nou , iar vara este foarte cald. Apoi vine anotimpul numit toamna , cand frunzele se coloreaza asa de frumos , iar dupa aceea cad din copaci , lasandu-le crengile goale. Dupa toamna urmeaza iarna. Acesta este exact anotimpul care te face sa te simti asa de infrigurat cum te simti acum. Iarna este ger , iar padurea este goala si pustie. Numai ca din fericire iarna se va termina in curand. Dupa ea va veni iarasi primavara. In fiecare an , anotimpurile vin si trec in aceeasi ordine. Se poate intampla ca iarna sa vina ceva mai repede decat vremea hotarata , iar frigul sa inceapa mult mai curand decat ar trebui. Atunci este foarte greu de gasit hrana in padure. Dar tu sa tii minte ca intotdeauna dupa iarna urmeaza din nou primavara , pentru ca asa a fost facuta lumea aceasta. Chiar si acum , in timpul iernii reci , cand iti este foarte greu sa crezi ca va mai fi din nou primavara , trebuie sa gasesti in inima ta puterea de a intelege acest adevar."
" Dar de ce nu pot sa vad ca vine chiar acum primavara ?" A intrebat foarte curios cerbutul.
"Ajuta-ma sa inteleg , te rog!"
" Uneori norii ascund soarele de pe cer . Atunci aproape nu-ti mai vine sa crezi ca soarele exista totusi in spatele lor. Apoi , dupa un timp , vantul alunga norii si te lasa sa vezi ca soarele a ramas tot acolo unde era dintotdeauna . Cateodata vara , observi cu parere de rau ca o floare minunat inflorita , se usca in scurt timp , iar semintele ei sunt luate si imprastiate de vant.
In acea clipa este greu sa-ti dai seama ca din acele seminte vor creste alte flori. Dar atunci cand anu urmator revine primavara , poti vedea cum din seminte cresc plante noi care infloresc la fel de frumos ca cele din anul trecut".
Cerbuletul asculta foarte atent ce spunea soricelul.
I se parea ca vorbele noului sau prieten au un inteles special , ca mergea drept spre inima lui. Dar mai erau atatea de spus si de aflat..." Draga Soricelule , iarna este asa de rea pentru mine , pentru ca ma face sa simt un fel de frig in suflet , la fel cu frigul de afara".
Dar Soricelul l-a sfatuit prietenos pe puiul de cerb: " Orice fiinta are propriul sau izvor de putere si de caldura in ea insasi , chiar daca este rece afara. Cauta propria ta caldura inauntrul tau si incearca sa o hranesti ca sa creasca continuu. Atunci ea te va ajuta sa te simti incalzit chiar daca afara este cel mai frig." Apoi , promitand ca se va intoarce pe acolo Soricelul si-a luat ramas bun.

Puiul de cerb a lasat cuvintele Soricelului sa patrunda pana adanc in mintea si in inima sa.
Ce ciudat i se parea! Oare la ce s-o fi gandit Soricelul atunci cand spunea " Propria ta caldura dinauntrul tau?"
Cerbuletul a pastrat foarte bine in minte aceste cuvinte si se tot gandea la ele in timpul plimbarilor sale prin padure. Pana intr-o zi obisnuita , cand plimbandu-se agale , dintr-o data Cerbuletul si-a dat seama de sensul acelor cuvinte. A inceput sa simta chiar inauntrul lui caldura misterioasa si minunata. Zilele de iarna care au mai urmat au trecut usor , iar cand a venit primavara in anul urmator Cerbuletul s-a simtit foarte diferit pe dianuntru.
Intelegea in cu totul alt fel lucrurile. De exemplu de data aceasta pricepea ca el nu putea deloc sa controleze sau sa schimbe ordinea anotimpurilor , pentru ca ele urmeaza unele dupa altele in ordinea data de natura , indiferent de aceea ce ar fi dorit el. Apoi si-a mai dat seama de ceva foarte important : ca acea caldura dinauntrul sau trebuie hranita si antrenata sa creasca astfel incat chiar si in cea mai friguroasa zi , inauntrul lui sa existe totusi propria lui caldura speciala si puternica. Din acea zi , cerbuletul a inceput sa vorbeasca despre anotimpuri cu ceilalti pui de cerb din padure. Toti si-au dat seama cat de cald si prietenos era el si ce multe stia.

La marginea unui oras indepartat , traia un gradinar cu familia lui.
Era foarte vestit datorita pasiunii pentru gradinarit , asa ca multa lume venea la el sa-i ceara sfaturi. Dar cel mai mult statea pe langa el fetita lui , careia ii placea de aseamenea gradinaritul. Avea si ea cateva straturi , pe care tatal ei i le incredintase sa le ingrijeasca singura. Sadea ,sapa plivea buruienile ,cu un cuvant muncea destul de mult si se straduia din rasputeri ca legumele si zarzavaturile de pe straturile ei sa fie frumoase si sanatoase. In fiecare dimineata fetita punea in ladite salata , fasole verde , varza , morcovi, dovlecei , spanac , tot ce culegea in aceea zi si mergea la piata cu ele ,incercand sa le vanda pe un pret cat mai bun. Avea mari emotii, dar marfa ei era proaspata ,asa ca seful pietei ii arata totdeauna un loc bun unde sa se aseze si o ajuta sa le vanda. Cei din jurul ei o priveau cu simpatie , desi era o fetita cam tematoare si tacuta din fire. Tatal ei se bucura si o lauda pentru aceasta treaba pe care o facea destul de bine. El nu stia ce emotii mari avea fetita in fiecare zi.
Din pacate insa , de un timp incoace , se intampla ceva foarte ciudat. Cand ajungea la piata , fetita nu mai gasea in laditele ei ceea ce pusese acasa. In locul legumelor proaspete , acolo nu era decat o invalmaseala de frunze mizerabile , sifonate , ofilite si cotoare putrezite ,la care daca priveai , cu greu puteai sa-ti dai seama daca fusesera morcovi sau patrunjei. Fetitei nu-i venea sa-si creada ochilor. Se uita in ladite , se uita in jur la oameni care se strangeau in jurul ei , apoi iarasi se uita in ladite , dar acolo nu mai gasea nimic demn de a vinde. Seful pietei a iartat-o o data , de doua ori dar apoi a chemat-o la el si a intrebat-o ce se intamplat ca vine la piata cu marfa asa de proasta? Fetitei i s-a facut foarte rusine , a lasat capul in pamant , s-a rosit la fata si abea astepta sa se termine orele de piata ca sa se duca acasa. Dupa aceea, zi de zi fetita a fost tot mai atenta ce pune in ladite. Se apropia de piata cu emotii tot mai mari. Si pe buna dreptate , pentru ca in laditele ei nu se gaseau din nou decat frunze ofilite si putrede. Cei din jur o fixau cu privirile , radeau pe seama ei , ii intorceau spatele , asa ca nu putea sa mai vanda nimic. Si nu mai avea nici un prieten la piata.
La inceput fetita n-a spus nimic tatalui ei. Se gandea ca , poate cineva ii incurcase cosurile din greseala sau din gluma. Cand a vazut insa ca nu mai reuseste sa vanda nimic , plina de necaz , cu ochii in lacrimi i-a marturisit tatalui ce pateste. Gradinarul cel vestit s-a suparat si el , insa pentru ca avea mare incredere in fetita , n-a certat-o prea tare pentru neglijenta si a inceput sa impacheteze impreuna cu ea legumele si zarzavaturile proaspete in laditele de dus la piata. Faceau impreuna aceasta munca , dar degeaba. Desi tatal sau o ajuta , in ziua urmatoare ,la piata laditele erau din nou pline de gunoi in loc de verdeturi proaspete. Seful pietii a inceput sa o priveasca plin de mila pe fetita , dar nu avea ce face , decat sa o aseze mai in spate ,unde nu trecea multa lume , pentru ca marfa ei strica tot aspectul pietii.
Fetita nu mai putea de rusine. Viata i se parea un chin. De necaz ,tot gandindu-se la ce i se intampla , obosita si rusinata fetita s-a oprit pe marginea drumului sa se odihneasca. Cum plangea ea asa incetisor , nici n-a observat ca s-a apropiat de ea o batranica cu ochii buni si intelepti , care s-a oprit si a privit-o. Vazand cat de suparata era fetita , a intrebat-o :
" Pentru ce esti suparata? "
"Pentru ca nu inteleg ce se intampla cu legumele pe care le ingrijesc si le duc la piata sa le vand. Desi muncesc asa de mult cu ele ,desi le impachetez pe fiecare in ladite, cand ajung la piata am foarte mari emotii. Deschid laditele si nu gasesc in ele decat frunze vestede , cotoare putrede , din care nu mai pot sa vand absolut nimic. Nu mai stiu ce sa ma fac...".
"O , doar asta te necajeste?" a intrebat-o batranica. Apoi , plina de buna vointa a adaugat:
"Tu nu ai auzit inca de gandacii invizibili?"
"Nu , nu am auzit si nu i-am vazut niciodata" , a raspuns fetita ridicand ochii.
"Pai nici nu aveai cum sa-i vezi , pentru ca sunt invizibili. Ei apar atunci cand ai emotii si-ti distrug munca pe loc.
"Dar cum as putea sa ma apar de ei?" , a intrebat-o fetita.
Batranica a privit-o pe fetita in ochii si a adaugat:
"Am sa-ti dau o cheita fermecata. De cate ori te vei stradui si vei munci pentru ca legumele si zarzavaturile tale sa iasa frumoase ca sa le poti vinde , dupa ce le-ai impachetat , incuie capacul fiecarei ladite cu aceasta cheita. Cand vei ajunge la piata nu vei mai avea emotii , pentru ca verdeturile pe care le-ai cultivat nu vor mai fi atacate de gandacii invizibili". Zicand acestea , batranica i-a intins fetitei o cheie mica , deosebita de toate cheile pe care fetita le vazuse vrodata.
Multumindu-i , fetita a plecat mai bine dispusa spre casa. S-a apucat imediat de treaba. A smuls buruienile de pe straturi , a curatit plantele de frunze uscate si a cules varza , salata , ardeii, morcovii, rosiile , cu un cuvant tot ce trebuia dus la piata a doua zi. Le-a asezat cu grija in ladite , a incuiat capacele cu cheita fermecata si s-a culcat linistita.
In dimineata urmatoare a plecat la piata. Seful pietei s-a apropiat de ea si a intrebat-o :
" Ei , ai marfa buna astazi?"
"Da, vino si vezi" , i-a raspuns fetita sigura de ea si fara nici o emotie. Cand a venit langa ea , fetita a descuiat laditele , rand pe rand , fara sa-i fie deloc frica sau rusine.
Au iesit la iveala exact verdeturile proaspete, pline de roua , frumoase si sanatoase pe care ea le impachetase cu grija.
Seful pietei a admirat marfa. Imediat s-au strans toti cei din jur.
Legumele si zarzavaturile fetitei erau cele mai frumoase din piata asa incat au fost cumparate la cel mai bun pret. Fetita numai putea de bucurie. S-a dus acasa foarte mandra , iar tatal ei a laudat-o cu dragoste.
Fetita nu a spus nimanui despre gandacii invizibili care i-au distrus munca atunci cand avea emotii. Acum era foarte sigura pe ea si nu-i mai era deloc rusine de nimeni.
Cu timpul a reusit sa se duca la piata absolut fara nici o emotie , asa ca n-a mai fost nevoie sa foloseasca aceea cheita fermecata , pe care o pastra totusi ascunsa intr-un loc secret stiut numai de ea.