IUBIREA DE SINE

Orice om are preţul lui, şi Viaţa respectă aceasta valoare. Ea nu se măsoară în bani sau în aur; se măsoară în iubire. Mai mult, se măsoară în iubirea de sine.

Acesta este preţul fiecărui om, măsura în care se iubeşte pe sine.

Nu poţi să te aştepţi ca ceilalţi să te preţuiască, dacă tu nu te apreciezi singur.

Dar oamenii se învinovăţesc mereu, se dispreţuiesc, nu se pot accepta aşa cum sînt.

Dacă nu îţi place o persoană, nu ai decît să pleci de lîngă ea. Dacă nu îţi place un grup de persoane, nu ai decît să pleci din acel grup. Dar dacă nu te placi pe tine însuţi, nu ai unde să pleci. Poţi însă să te schimbi, să te ridici pe un alt nivel de frecvenţă, întîlnind acolo oameni care se acceptă pe sine. Pătrundem astfel într-o altă lume, într-o altă realitate, care are alte reguli, inclusiv pentru relaţii.

Dacă ne privim cu atenţie corpul, vom descoperi că el este alcătuit din miliarde de fiinţe vii care depind de noi. Fiecare celulă din corpul nostru este o fiinţă vie. Noi sîntem responsabili pentru toate aceste fiinţe. Pentru toate celulele noastre, noi sîntem Dumnezeu. Le putem asigura nevoile, le putem iubi, sau dimpotrivă, le putem face mult rău.

Celulele din corpul nostru ne sînt în totalitate loiale. Ele lucrează pentru noi, în deplină armonie, şi pentru aceasta trebuie să le fim recunoscători, să le iubim, să le respectăm.

Corpul nostru şi toate celulele vii îşi joacă perfect rolul în jumătatea lor de relaţie. Cealaltă jumătate a relaţiei este mintea noastră. Corpul are grijă de jumătatea sa, dar mintea abuzează de corp, chinuindu-l în fel şi chip.

Corpul abia aşteaptă să primească iubirea minţii noastre, dar mintea spune: "Nu, nu îmi place această parte a corpului meu. Ce formă îngrozitoare are nasul meu, ce urechi clăpăuge am! Corpul meu este prea gras! Picioarele mele sînt prea scurte!..." Mintea îşi imaginează tot felul de lucruri urîte despre corp.

Corpul nostru este perfect aşa cum este, doar noi avem tot felul de idei preconcepute despre ceea ce este bine şi ceea ce este rău, despre ceea ce este frumos şi ceea ce este urît.

Dacă ne putem accepta propriul corp, vom putea accepta pe oricine şi orice situaţie. Relaţia cu sine se reflectă imediat în relaţia cu ceilalţi.

În India, oamenii realizează tehnici de puja sau ritualuri de adorare.

Putem şi noi să îi oferim în fiecare zi corpului nostru, în mod devoţional, iubirea.

Ori de cîte ori facem baie sau duş, putem să ne tratăm corpul cu iubire, cu respect, cu recunoştinţă. Să îl admirăm, să îl mîngîiem.

Cînd mîncăm, luăm o înghiţitură, o mestecăm încet, bucurîndu-ne de savoarea ei şi gîndindu-ne că hrana este o ofrandă adusă propriului nostru corp, templul viu în care trăieşte Dumnezeu.

Cînd ne privim în oglindă, să ne privim cu dragoste, să zîmbim admirativ imaginii din oglindă.

Imaginaţi-vă cum vă veţi simţi în ziua cînd vă veţi adora propriul corp. Atunci cînd vă veţi accepta complet corpul fizic, vă veţi simţi atît de bine, veţi fi atît de fericit...

Aceasta este iubirea de sine. Ea nu are nimic cu importanţa de sine, cu orgoliul. Asta înseamnă a-l cinsti pe Dumnezeu în interiorul nostru şi în interiorul celor din jur.

Mai întîi de toate trebuie să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum sîntem.

Odată ce ne-am acceptat pe noi înşine aşa cum sîntem, putem să-i acceptăm şi pe cei din jurul nostru, pe cei dragi, aşa cum sînt ei.

Noi ne criticăm atît de mult, încît în inima noastră nu mai există loc de iubirea de sine. Şi dacă nu reuşim să ne iubim nici măcar pe noi înşine, cum am putea să împărtăşim iubirea cu ceilalţi?

Omul nu se poate ierta niciodată pentru că nu este ceea ce doreşte el să fie.

Cine se iubeşte pe sine, este capabil să îşi reverse iubirea şi asupra altora.

Atunci cînd îţi faci un ţel din a crea relaţia perfectă între tine şi corpul tău, înveţi practic ce înseamnă relaţia perfectă cu cei din jur, cu părinţii, cu iubitul sau iubita, cu copiii tăi, cu animalele de lîngă tine.

Şi, la urma urmei, nu frumuseţea fizică contează, ci sufletul. Ceea ce ai în interiorul tău se va reflecta şi în exterior. Frumuseţea sufletului înfrumuseţează şi corpul, îl scaldă într-o dulce lumină, fermecîndu-i şi pe cei din jur.

TREPTELE IUBIRII

Încă de la început este bine să ne întrebăm, cu un oarecare spirit critic, dacă este în măsura noastră să analizăm ce este iubirea, dacă putem vorbi despre diferite etape ale iubirii, fără a devia de la semnificaţia profundă a iubirii, care transcende totuşi orice definiţie şi orice conceptualizare.

Ştim cu toţii că a iubi înseamnă mai întâi de toate să trăieşti iubirea şi nu să o gândeşti. În acelaşi timp, a medita asupra iubirii, ne oferă posibilitatea de acces la nuanţe nebănuite ale iubirii, ceea ce ne este de un imens ajutor. Iubirea conţine în ea însăşi un aspect atât temporal, cât şi atemporal, atât imanent cât şi transcendent.

Iubirea, ca trăire pur spirituală, este o stare de unitate a fiinţei, un cerc al timpului închis. În spaţiul mişcării temporale, iubirea este o relaţie prin care ea se descoperă tot mai mult, căutându-şi propria finalitate.

Întotdeauna există trei aspecte fundamentale (materie-energie-informaţie) care, privite în simultaneitate, ne dau o imagine corectă a acelei realităţi. Iubirea nu va fi înţeleasă în adevarata sa valoare atât timp cât noi încă nu am pătruns în toate cele trei dimensiuni ale sale. Ele formează o strânsă unitate, fără să se amestece una cu alta, ci lucrând împreună, fiecare din sfera sa de vibraţie distinctă. Această mişcare subtilă care animă toate compartimentele fiinţei care iubeşte (corpul, sufletul şi spiritul), este mişcarea de viaţă sau altfel spus, duhul iubirii, într-un sens creştin.

Cele trei trepte ale iubirii sunt: Erosul, Dragostea şi Agape (Beatitudinea). Cel mai adesea pentru o fiinţă umană ele se întrupează în aceea (acela) pe care inima sa a ales-o sau l-a ales.

La începutul unei relaţii de iubire, fascinaţia atracţiei este o revărsare continuă de energie care atinge şi transfigurează simţurile, le umple de încântare şi frumos. Nu trebuie să înţelegem greşit erosul ca un ataşament orb faţă de corpul fizic al celuilalt. Este cu mult mai mult decât atât: adevăratul eros este să simţi subtil forţa de viaţă ce animă acel corp, să pătrunzi în semnificaţia ascunsă a fiecărui gest şi atitudine pe care corpul o exprimă, astfel încât întreaga ta făptură să fie cuprinsă de tremurul subtil al energiei adusă la cea mai înaltă cotă de manifestare a ei. Acest extaz al apropierii fizice este misterul cel mai adînc pe care o fiinţă umană îl trăieşte în viaţa sa terestră. El provine din faptul că aici există totul. În lumea fizică, capătul manifestării se opreşte, iar conştiinţa mulţumită de manifestarea tuturor posibilităţilor latente din ea, îşi găseşte odihna fericită în locul de unde nu există nimic mai departe.

Două trupuri strâns îmbrăţişate sunt o dovadă incitantă că fiinţele celor doi pot atinge inexplicabilul, că ei pot să pornească într-o aventură cutezătoare, aceea de a uni ceea ce este acum în aparenţă despărţit, de a ajunge în final să lege o punte între ceea ce pare exterior şi ceea ce este întotdeauna interior. Cele două corpuri trebuie în final să devină „fluide", iar unitatea lor va fi o curgere neîntreruptă de vitalitate euforică, ce consumă orice senzaţie sau percepţie a obiectivităţii.

Pericolul cel mai acut al acestei călătorii este uitarea. Dacă se uită finalul, unitatea la care trebuie să ajungem, ceea ce era înainte bucurie spontană devine acum o nesuferită închisoare. Chemarea către împlinirea unităţii trebuie să rămână mereu o constantă a aspiraţiei celor doi. Apropierea de celălalt va fi astfel o apropiere de propriul centru. Celălalt devine gradat icoana sufletului tău, atunci când spaţiul tău subtil se umple de vibraţia lui, asemenea unei picături de cerneală ce colorează apa în toată substanţa sa. Aceasta este premiza pentru ca în fiecare din cei doi să se trezească focarul acelei sfere de forţă a iubirii, pe care am denumit-o Dragoste. În dragoste eşti mereu împreună cu celălalt, indiferent că se află în imediata vecinătate a spaţiului tău vital, că se află la kilometri distanţă de tine, ori chiar migrează prin nenumăratele lumi subtile ale creaţiei. Fiecare, am putea spune că trăieşte viaţa celuilalt şi, deşi par mai singuri, ei poartă în suflet taina împlinirii.

Când dragostea atinge cele mai intense forme de manifestare, în tine se trezeşte un dor copleşitor, inexplicabil către esenţa fiinţei celuilalt. Adeseori o astfel de fiinţă varsă lacrimi de o puritate de nedescris, iar expresia ochilor săi este de o compasiune fără de sfârşit. Iubirea acum este de fapt un dor infinit de Dumnezeu, iar întreg sufletul stă să explodeze într-o îmbrăţişare a necuprinsului.

Iubirea va deveni astfel un ocean de pace şi beatitudine. Ea este acum Agape, iubire de Dumnezeu. Este atât de multă prezenţă acolo, este atât de cunoscut totul şi atât de misterios. Totul este atât de plin de tine. Şi vrei din nou să te dăruieşti - ţie însuţi.

Extraterestrul

Undeva , departe de aici traia un extraterestru. Toata lumea stie ca sa fii extraterestru inseamna ca esti complet diferit de ceilalti , ca si cum ai fi de pe o alta planeta si nu ai avea nimic in comun cu cei din jurul tau. Arati cu totul altfel , si pari atat de ciudat incat ceilalti cred ca ar fi mai bine sa pleci de unde ai venit.
Extraterestrul nostru avea si el aceleasi probleme. De exemplu cand se plimba pe strda , lumea se uita la el si zicea : " Hei , ia priviti un extraterestru!" Apoi o luau la fuga pentru ca banuiau ca este rau si afurisit. Cand a incercat sa-si faca prieteni , ceilalti s-au uitat la el fara nici o incredere , de parca el ar fi avut niste puteri supranaturale cu care sa le faca rau. Nu reusea deloc sa se apropie de nimeni. Absolut nimeni nu-i dadea nici o ocazie , ferindu-se de el. Nu mai avea habar cum sa faca sa ajunga intr-un loc unde sa inceteze sa mai fie considerat extraterestru. Era foarte singur si amarat pentru ca nu mai cunostea alti extraterestrii cu care s-ar fi putut imprieteni.
Adesea mergea la o biblioteca mare , pentru ca i se spusese ca acolo ar mai putea afla unde se gasesc alti extraterestrii. Numai ca spre necazul lui , niciodata nu gasea nici o informatie despre asa ceva. "Oare de unde am venit si ce mi s-a intamplat ca am ajuns aici? Pentru ce sunt altfel decat altii?" Si se mai intreba ce ar putea face el pentru ca ceilalti sa-l primeasca printre ei? Extraterestrul era de-a dreptul obsedat de aceste intrebari si se simtea cu totul nefericit. Nu se mai straduia sa se poarte altfel ca sa-si faca prieteni. Toti il respingeau mereu si-i faceau zilele amare pentru ca arata si se comporta atat de diferit de ei.
Intr-o zi , in timp ce se afla la biblioteca , a dat intamplator peste o carte de magie , care cuprindea tot felul de descantece , formule secrete si vrajitorii. Cartea statuse pe un raft dosnic si nimeni no mai deschisese poate de ani de zile. Extraterestrul nostru a imprumutat cartea si a luat-o acasa , unde a inceput sa o citeasca. De neinchipuit , dar cartea continea formule magice care te puteau transforma din ceva in altceva , sau sa dispari dintr-un loc si sa apari in altul. Citind-o cu atentie , extraterestrul sa hotara ca daca mai vrea sa ramana pe pamant si sa fie fericit , ar trebui sa inceteze sa mai fie un extraterestru. Pentru ca sa reuseasca acest lucru , era absolut necesar sa se schimbe si pe dinauntru si pe dinafara. Nu avea altceva de ales daca dorea sa fie si el fericit.
In Cartea de magie extraterestrul a gasit o reteta miraculoasa , care spera sa i se potriveasca. Ca sa o pregateasca ii trebuiau tot felul de lucruri stranii. De exemplu: Scoici in forma de omida , trifoi cu patru foi , 3-4 fire din mustata unui lup , oua de broasca raioasa , si altele , pentru care avea nevoie de ceva timp ca sa le gaseasca. Numai ca isi pusese in gand cu tot dinadinsul sa incerce , asa incat sa straduit sa-si faca rost cat mai repede de tot ce-i trebuia si a petrecut toata noaptea amestecandu-le ca sa prepare licoarea fermecata. A amestecat , a tot amestecat si cu toate ca avea miros ingrozitor sa hotarat sa o bea. Si ce sa vezi!? Minune! Deindata ce a inghitit licoarea , o schimbare de necrezut sa petrecut in tot corpul sau , iar el a inceput sa se simta ca orice fiinta omeneasca obisnuita! Banuitor , a cautat o oglinda si s-a uitat in ea. Intr-adevar nu mai era extraterestru delocc! In sfarsit aflase formula de a se preschimba din extraterestru intr-un om obinuit , ba chiar ii placea noul sau chip. Plin de nerabdare se repezi afara si incepu sa se plimbe pe strada. Cand cineva il saluta , el raspundea politicos " Buna ziua". La drept vorbind nu era deloc obisnuit ca ceilalti sa fie prietenosi cu el. Simtea o bucurie nemasurata.
Mai tarziu sa dus intr-un parc , s-a asezat pe o banca si a inceput sa vorbeasca plin de atentie si voiosie cu cei ce treceau pe acolo. A descoperit cu surprindere ca era cu totul altfel si in sufletul sau , in interior. Acum ii veneau foarte usor in minte cuvintele pe care trebuia sa le rosteasca , pentru ca sa-si arate simpatia si dorinta de a se impreteni. Stia ce sa vorbeasca si cum sa vorbeasca. In sinea lui si-a dat seama ca se schimbase cu adevarat intr-o finta omeneasca si-i placea de el insusi asa cum se schimbase! Se simtea foarte bine si era mandru de el pentru ca a reusit sa gaseasca formula prin care sa se preschimbe dintr-un extraterestru intr-o fiinta omeneasca si mai ales pentru ca a iesit atat de repede in lume si a putut atat de bine sa se descurce cu noul sau dea fi.
Din acea zi , a descoperit ca se simtea din ce in ce mai bine, ca era o adeavarata fiinta omeneasca , din ce in ce mai amabila si mai aproapiata de ceilalti. Cu fiecare moment care trecea , viata lui era tot mai placuta. Toata supararea si chiar disperarea lui s-au terminat definitiv. Nici macar cu o jumatate de gand nu mai dorea sa fie extraterestru. Cat despre formula , secreta , a pastrat-o de atunci cu multa grija , pusa intr-un loc bine stiut , pentru ca sa o poata imprumuta oricui s-ar intampla sa se simta , asa cum se simtise el mai demult , estraterestru.

O Lumina mai ciudata

Traia odata mai de mult , un baietandru mai putin obisnuit.
Spre deosebire de altii de varsta lui , el nu stia cat de sigur poate fi pe sine si nu se cunostea deloc pe sine insusi.
Acest lucru se intampla din cauza ca era invaluit tot timpul intr-o ciudata lumina neagra din cap pana in picioare.
Indiferent unde mergea , sau unde se afla , lumina cea intunecata il insotea peste tot , fara sa-i ceara parerea.
Desigur o aseamenea lumina intunecata era cel mai ciudat lucru , mai ales pentru ca nu oricine putea sa o zareasca.
Totusi , cei care isi dadeau seama de prezenta ei , profitau cat puteau de baiat.
Il umileau , tratandu-l in cele mai injositoare feluri.
Ne putem da seama ca din cauza acestei lumini negre cu care era infasurat fara voia lui , baiatul se simtea coplesit de tristete.
Era foarte amarat , tacut si nu putea sa isi dea seama de desteptaciunea sau de priceperea lui.
Bietul baiat incercase in fel si chip sa se lepede de lumina aceea neagra.
Odata a luat-o la fuga cat il tineau picioarele , dar cand sa oprit , lumina neagra era tot acolo ,lipita de el. Altadata sa catarat intr-un copac inalt si a ramas acolo mai multe ceasuri , dar cand a coborat , lumina ciudat de neagra era tot in jurul sau.
S-a apucat sa tipe cat il tinea gura ca sa o alunge , dar degeaba.
A incercat sa o spele , chiar sa o inghita , dar nu ajuta la nimic.
Nu o putea da la oparte absolut deloc. Cateodata se simtiea atat de neputincios , incat ingenunchea in fata altora implorandu-i sa-i dea si lui un pic de putere. Numai ca nici cu ingenunchiatul n-a rezolvat nimic ba mai mult , cei in fata carora facea acest lucru il tratau cu si mai mult dispret, asa ca nu-l ajutau deloc sa scape de lumina neagra.
Deja incepuse iarna si se apropia Craciunul.
Baiatul era din ce in ce mai disperat. Intr-o zi , nerabdator sa mai astepte pana la Craciun , sa pornit la drum sa-l caute pe Mos Craciun mai curand si sa-l roage sa-i indeparteze povara de care nu putea scapa.
L-a gasit si i-a explicat lui Mos Craciun ca el nu-si dorea jucarii , nu-si dorea nici un cadou , ci numai sa scape de lumina aceea neagra , fara de care viata lui ar fi putut deveni atat de fericita.
Mos Craciun i-a promis ca va incerca sa vada ce va putea face pentru el.
Baiatul a plecat indoindu-se putin in sinea lui ca Mos Craciun il va ajuta , pentru ca de altfel el nici nu prea credea in Mos Craciun.
In timp ce toata lumea se pregatea bucurandu-se de apropierea sarbatorii Craciunului, baiatul nostru se simtea tot mai impovarat de ciudata lui lumina neagra.
In seara de ajun , baiatul era convins ca Mos Craciun uitase cu totul de rugamintea lui , asa ca sa culcat fara a mai avea vro speranta sa-i fie indeplinita. Insa in acea noapte de sarbatoare baiatul a avut un vis. Si in vis se facea ca auzea un glas dulce si bland care il chema pe nume. Si-a dat seama imediat ca era vocea unui inger , invaluit intr-o minunata lumina aurie. Ingerul la instiintat ca a fost trimis anume ca sa-i indeplineasca dorinta si sa-l scape de lumina neagra care il impovarase atat de mult timp.
Zicand acestea , ingerul cel minunat si-a inaltat bratele ,care aseamenea unor magneti foarte puternici au smuls cu totul lumina ciudata si neagra in care fusese infasurat baiatul. Apoi ingerul i-a spus ca lumina neagra nu se va mai apropia niciodata de el si nu-l va mai impovara. In plus , ingerul a desprins o parte din minunata lui lumina aurie si a legat-o strans de scanteia luminoasa care era nestiuta si ascunsa adanc in sufletul baiatului. In data ce a facut acest lucru , propria lumina aurie pe care o avea baiatul inauntrul sau a inceput repede sa creasca. A crescut , a tot crescut pana ce la inconjurat si la invaluit complet. Era o lumina stralucitoare , exact ca cea a ingerului. Dupa ce a indeplinit acest lucru ingerul la binecuvantat cu mult drag pe baiat , si-a luat ramas bun iar apoi a disparut. Baiatul era atat de incantat ca nici na mai putut dormi restul noptii. Se simtea cu totul si cu totul altfel. Cand sa facut in sfarsit dimineata , a iesit tipil din camera lui si a observat ca langa bradul impodobit , Mos Craciun ii lasase o multime de alte daruri. A gasit un minunat glob de cristal si o caseta plina de chei. Mai era acolo si o oglinda pe care statea scris :
'' Uita-te la mine si vei vedea adevaratul tau chip".
Baiatul a privit si na mai vazut nici o umbra din lumina neagra.
In zilele care au urmat acelui Craciun , baiatul si-a dat seama ca cei din jur il tratau cu totul diferit. Pentru ca el insusi ajunsese sa se cunoasca , sa-si dea seama ca este inteligent ca poate fi sigur pe el. Ca prin minune si cei din jurul sau il apreciau la fel de bine. Pe zi ce trecea ,baiatul intelegea tot mai mult ce important este sa te accepti si sa fii multumit de tine insuti. Acest sentiment da adevaratul inteles senzatiei de incredere in sine si de puterea pe care trebuie sa le avem. El sa convins din ce in ce mai mult ca avea aceasta putere si ca toata umilinta sau vorbele urate pe care trebuise sa le indure tineau de trecut si nici nu mai merita sa se gandeasca la ele.
Anii s-au scurs unu dupa altul. Multe sarbatori de Craciun i-au adus bucurii. Baiatul a devenit un adevarat barbat. Lumina aceea stralucitoare si aurie care il invaluia crescuse tot mai mult odata cu el. De fiecare data cand isi impodobea bradul de Craciun , avea grija sa puna acolo si un mic ingeras , care sa-i aminteasca pentru totdeauna ca visele pot deveni realitate si ca oamenii se pot schimba.

Adevaratele bijuterii ale printesei.

Era o data mai de mult ,o printesa mica si foarte frumoasa , care traia impreuna cu parintii ei , regele si regina. Ei locuiau impreuna intr-un palat minunat.

Micuta printesa era foarte fericita .Ea avea o comoara intr-o caseta , in care pastra niste bijuterii stralucitoare de iti luau ochii nu altceva. Erau acolo nenumarate lantisoare , bratari si inele care sclipeau , reflectand toate culorile curcubeului. Toate bijuteriile erau din aur si argint , foarte mestesugit alcatuite. Trebuie sa stim ca micuta printesa tinea intr-un mod cu totul special la caseta cu bijuterii , pentru ca erau numai ale ei si nimeni nu mai avea una la fel. De aceea , oriunde mergea , ea isi lua neaparat si caseta cu bijuterii.

Intr-o zi insa , nu se stie cine , a ascuns caseta printesei. Biata printesa se simtea foarte nenorocita pentru ca-i disparuse caseta si nu stia cum ar putea face sa o primeasca inapoi. Era atat de dezamagita si
suparata , incat a incetat sa mai rada , sa se intalneasca si sa se joace cu prietenii ei. Statea tot timpul posomorata si inchisa in camera. Cu un cuvant ,printesa sa schimbat de tot. Mama ei regina , a intrebat-o ce sa intamplat , dar ea nu stia cum sa-i explice ca cineva i-a ascuns caseta cu comoara.
Intr-o noapte , in timp ce plangea disperata in camera ei , i-a aparut in fata ochilor zana ursitoare care a intrebat-o : " Ce ti sa intamplat , mica printesa ?"
" Cineva mi-a ascuns bijuteriile " a suspinat printesa cea mica.
" Nu stiu deloc cum sa fac sa le gasesc".
Auzind aceasta , ursitoarea a zambit si a facut peste printesa un semn magic cu bagheta ei fermecata ,zicand:
" Ceea ce vrei tu sa gasesti , se afla chiar in tine insati.
Priveste cu atentie inauntrul tau si vei gasi adevaratele bijuterii la care trebuie sa tii. Multi nu isi dau seama ca au aceasta putere de a se privi pe dinauntru. Ei nu se uita niciodata inauntrul sufletului lor , asa ca nu se cunosc si nu stiu ce calitati au , calitatii care sunt mai pretioase decat orice bijuterie. Daca tii la propria ta fiinta , cu toate calitatile pe care le ai , vei avea puterea
sa te vezi cu ochii mintii tale.
Semnul magic pe care l-am facut asupra ta te va ajuta sa descoperi acest lucru".
Zana si-a luat ramas bun si a disparut deodata , tot asa cum aparuse.
In chip minunat , exact dupa prevederile zanei ursitoare , mica printesa a descoperit cum sa se uite cu ochii mintii inauntrul propriului ei suflet si sa descopere acolo o comoara de un cu totul altfel decat bijuteriile din caseta. Din ziua aceea , a parasit camera in care inchisese cand era suparata , si i-a cautat pe ceilalti copii , carora sa le daruiasca pretenia ei. Din acel moment , plina de fericire ca si-a recuperat adevarata comoara , mica printesa nu a mai permis nimanui sa io fure din suflet , iar toti ceilalti o iubeau foarte mult pentru bunatatea ei.

Iepurasul care avea bube.

O data sa nascut un iepuras , care in timp ce era foarte mic , adica un bebelus foarte frumos. Numai ca , din pacate , putin dupa aceea sa umplut de bube pe tot corpul. Ceilalti nu vedeau ca el are bube, asa ca mereu ii apareau alte si alte bube noi. Asta il supara foarte mult pe iepuras. El credea ca sa imbolnavit din cauza ca se purtase prea rau si ca nu fusese cuminte. Uneori era asa de suparat incat nici nu putea sa mai planga.
Intr-o buna zi cineva si-a dat seama totusi ca iepurasul avea bube pe dinafara si la dus la doctori. Ei l-au vindecat , numai ca ceea ce n-au reusit doctorii sa inteleaga a fost ca iepurasul mai avea o buba care il durea foarte tare si care era ascunsa undeva langa inima lui. Pana la urma iepurasul cel mic a mai crescut si uneori a fost chiar fericit. Alteori insa simtea cum buba de langa inima lui incepe sa zvacneasca si sa-l doara. Iepurasul gemea si plangea de durere. La inceput nimeni nu pricepea pentru ce plange iepurasul.
Apoi , cand intr-un traziu au priceput ca avea o buba dureroasa langa inima, nimeni nu a putut sa-l ajute. Asa ca de cate ori buba zvacnea si-l durea , bietul iepure se apuca iarasi sa planga plin de amaraciune si neputincios. O ducea tot intr-un plans pentru ca il durea atat de rau.
Intr-o zi a trecut pe acolo o iepuroaica foarte priceputa si inteleapta. Ea a zis ca stia o cale de al vindeca. I-a mai spus iepurasului ca de fapt el se comportase bine , asa ca era o greseala sa mai creada ca bubele ii aparusera pentru ca nu a fost cuminte. Sa uitat drept in ochii iepurasului si la facut sa aiba incredere in ea. Apoi ia marturisit ca se pricepea sa-i scoata tot raul din buba de la inima si la intreba daca el doreste acest lucru cu adevarat si daca o va lasa sa incerce sa-l vindece. Bietul iepuras suferea de atata amar de vreme , incat greu ii venea sa creada ca ar mai fi totusi posibil sa scape cumva de durere. Dar iepuroaica cea inteleapta la asigurat ca este totusi posibil. Deci pentru ca i-a dat voie sa incerce sa-l ajute , iepuroaica i-a atins pieptul , amortindu-l pe o mica portiune , pe unde a scos apoi buba si a curatit locul de langa inima. Dupa aceea a pansat rana cu multa grija , ungand-o cu un anumit medicament si i-a spus iepurasului ca l-a scapat pentru totdeauna de durere , iar corpul sau are puterea sa se insanatoseasca repede.
Iepurasul era foarte convins de acest lucru. Deja se si simtea cu totul altfel de cand corpul sau vindecase pielea din jurul locului unde a fost mai demult buba. Durerea a disparut cu totul , iar pielea sa refacut ca NOUA FARA NICI O URMA. Mai mult decat atat , inima iepurasului , dupa ce fusese amarat atat de mult timp , se umpluse acuma de bunatate. Iepurasul se simtea eliberat , se bucura de viata , si crestea vioi asa cum sunt toti iepurii de obicei. In plus inima lui devenea pe zi ce trecea , tot mai inteleapta si mai iubitoare.

Bradutul Ars.

O data intr-o padure departata se afla un bradut care nu prea arata la fel ca ceilalti copaci , pentru ca nu era verde si dadea impresia ca este cu totul lipsit de viata. Parea ca si cum ar fi fost lovit de trasnet si de atunci n-ar mai fi crescut deloc. Sau arata ca si cum cineva ar fi venit si i-ar fi retezat ramurile. Ceilalti copaci de prin partea locului credeau chiar ca murise , desi statea inca in picioare , pentru ca , dupa cum se stie , majoritatea copacilor sunt capabili sa ramana drepti multa vreme dupa ce ii paraseste viata. Numai ca ei se inselau. Foarte adanc inauntrul sau , bradutul era inca in viata. Insa pentru ca fusese lovit de un trasnet care il arsese , el nu mai stia cum sa creasca si sa se dezvolte , cum sa devina din nou frumos , cu cetina verde asa cum erau ceilalti brazi. Cateodata dupa ce este ars , un copac se simte ca dupa un adevarat soc si nu isi mai doreste sa creasca , sa traiasca sau sa fie la fel ca alti copaci. Asa ca uneori , dupa socul unui traznet , dupa cate o furtuna , copacii incep sa creada ca nu o sa mai poata creste niciodata si ca nu le mai ramane nimic altceva de facut decat sa astepte moartea asa urati si arsi.
Intr-o zi , sa nimerit sa treaca pe acolo un padurar care iubea mult padurea. Crezand si el ca bradutul era mort , sa apucat sa-l loveasca la radacina cu securea , ca sa-l taie.
"Vai ! Au!" a tipat copacelul.
Foarte mirat padurarul a aruncat o privire de jur imprejur si a intrebat : " Hei ! Cine-i acolo? Cine striga ? "
"Sunt eu! " a scancit bradutul . "Ce faci tu ma doare. Nu ma mai lovi!"
"Nu-mi vine sa cred" sa mirat padurarul. "Mi sa parut ca nu mai ai viata in tine. Arati mai uscat decat orice uscatura. Este ars si ca vai de tine. Crengile ti-s rupte si nu mai ai cetina deloc. Insa esti norocos , pentru ca eu sunt un padurar care iubesc padurea si nu ma lasa inima sa tai un bradut care mai are viata in el. Dar te credeam pur si simplu mort."
"Nu sunt mort" a scancit iarasi bradutul. "Nici macar nu sunt bolnav".
Padurarul ia aruncat o privire plina de indoiala. " Pai daca nu esti nici mort , nici bolnav , pentru ce arati asa de jalnic?"
Plin de tristete , bradul cel mic a raspuns : " Nu mai stiu cum sa cresc. Nu mai stiu cum sa fac cetina verde. Numai stiu cum sa par din nou viu , pentru ca ma lovit trasnetul de atatea ori si au fost atatea furtuni in viata mea...Pur si simplu am uitat cum trebuie sa fac ca sa cresc din nou."
Padurarul cre iubea padurea si avea multa experienta cu copacii , sa hotarat imediat sa-l ajute pe bradut. Ia explicat ca mai intai va trebui sa-i inlature toate partile arse. Apoi cu multa pricepere , padurarul sa apucat sa scoata cioturile de crengi uscate , pana cand toate partile care erau moarte au fost curatite si trunchiul a ramas pregatit pentru a da viata unor crengi noi. Apoi padurarul a adus ingrasamant special si la presarat in jurul copacelului. Sa asigurat ca locul era destul de luminat de soare si ca avea apa necesara. Ca prin minune , dupa aceste ingrijiri , in foarte scurt timp , bradul cel mic a descoperit ca el de fapt STIA cum sa creasca , STIA cum sa se dezvolte facand cetina verde si bogata. Cu alte cuvinte nu uitase deloc cum sa faca pentru ca sa se vindece si sa devina la fel de frumos ca ceilalti copaci din jur. Si chiar asa facea: a dat la iveala multi mugurasi fragezi din care au crescut o puzderie de ramurele si cetina noua. In scurt timp nici n-ai mai fi zis ca a fost vrodata lovit de traznet sau ars. Padurarul era bineinteles cel mai apropiat prieten al bradutului.
Pentru ca padurarul care iubea atat de mult padurea la ajutat pe copacel sa redevina frumos si sanatos , micul brad sa hotarat sa faca ceva anume pentru padurar, ca un semn al prieteniei lor. A dat o umbra asa de deasa , ca orice trecator pe poteca se odihnea cu placere langa trunchiul lui , dandu-si seama ca padurarul care a ingrijit acest copac nu putea fi decat un adevarat prieten de incredere.