IUBIREA DE SINE

Orice om are preţul lui, şi Viaţa respectă aceasta valoare. Ea nu se măsoară în bani sau în aur; se măsoară în iubire. Mai mult, se măsoară în iubirea de sine.

Acesta este preţul fiecărui om, măsura în care se iubeşte pe sine.

Nu poţi să te aştepţi ca ceilalţi să te preţuiască, dacă tu nu te apreciezi singur.

Dar oamenii se învinovăţesc mereu, se dispreţuiesc, nu se pot accepta aşa cum sînt.

Dacă nu îţi place o persoană, nu ai decît să pleci de lîngă ea. Dacă nu îţi place un grup de persoane, nu ai decît să pleci din acel grup. Dar dacă nu te placi pe tine însuţi, nu ai unde să pleci. Poţi însă să te schimbi, să te ridici pe un alt nivel de frecvenţă, întîlnind acolo oameni care se acceptă pe sine. Pătrundem astfel într-o altă lume, într-o altă realitate, care are alte reguli, inclusiv pentru relaţii.

Dacă ne privim cu atenţie corpul, vom descoperi că el este alcătuit din miliarde de fiinţe vii care depind de noi. Fiecare celulă din corpul nostru este o fiinţă vie. Noi sîntem responsabili pentru toate aceste fiinţe. Pentru toate celulele noastre, noi sîntem Dumnezeu. Le putem asigura nevoile, le putem iubi, sau dimpotrivă, le putem face mult rău.

Celulele din corpul nostru ne sînt în totalitate loiale. Ele lucrează pentru noi, în deplină armonie, şi pentru aceasta trebuie să le fim recunoscători, să le iubim, să le respectăm.

Corpul nostru şi toate celulele vii îşi joacă perfect rolul în jumătatea lor de relaţie. Cealaltă jumătate a relaţiei este mintea noastră. Corpul are grijă de jumătatea sa, dar mintea abuzează de corp, chinuindu-l în fel şi chip.

Corpul abia aşteaptă să primească iubirea minţii noastre, dar mintea spune: "Nu, nu îmi place această parte a corpului meu. Ce formă îngrozitoare are nasul meu, ce urechi clăpăuge am! Corpul meu este prea gras! Picioarele mele sînt prea scurte!..." Mintea îşi imaginează tot felul de lucruri urîte despre corp.

Corpul nostru este perfect aşa cum este, doar noi avem tot felul de idei preconcepute despre ceea ce este bine şi ceea ce este rău, despre ceea ce este frumos şi ceea ce este urît.

Dacă ne putem accepta propriul corp, vom putea accepta pe oricine şi orice situaţie. Relaţia cu sine se reflectă imediat în relaţia cu ceilalţi.

În India, oamenii realizează tehnici de puja sau ritualuri de adorare.

Putem şi noi să îi oferim în fiecare zi corpului nostru, în mod devoţional, iubirea.

Ori de cîte ori facem baie sau duş, putem să ne tratăm corpul cu iubire, cu respect, cu recunoştinţă. Să îl admirăm, să îl mîngîiem.

Cînd mîncăm, luăm o înghiţitură, o mestecăm încet, bucurîndu-ne de savoarea ei şi gîndindu-ne că hrana este o ofrandă adusă propriului nostru corp, templul viu în care trăieşte Dumnezeu.

Cînd ne privim în oglindă, să ne privim cu dragoste, să zîmbim admirativ imaginii din oglindă.

Imaginaţi-vă cum vă veţi simţi în ziua cînd vă veţi adora propriul corp. Atunci cînd vă veţi accepta complet corpul fizic, vă veţi simţi atît de bine, veţi fi atît de fericit...

Aceasta este iubirea de sine. Ea nu are nimic cu importanţa de sine, cu orgoliul. Asta înseamnă a-l cinsti pe Dumnezeu în interiorul nostru şi în interiorul celor din jur.

Mai întîi de toate trebuie să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum sîntem.

Odată ce ne-am acceptat pe noi înşine aşa cum sîntem, putem să-i acceptăm şi pe cei din jurul nostru, pe cei dragi, aşa cum sînt ei.

Noi ne criticăm atît de mult, încît în inima noastră nu mai există loc de iubirea de sine. Şi dacă nu reuşim să ne iubim nici măcar pe noi înşine, cum am putea să împărtăşim iubirea cu ceilalţi?

Omul nu se poate ierta niciodată pentru că nu este ceea ce doreşte el să fie.

Cine se iubeşte pe sine, este capabil să îşi reverse iubirea şi asupra altora.

Atunci cînd îţi faci un ţel din a crea relaţia perfectă între tine şi corpul tău, înveţi practic ce înseamnă relaţia perfectă cu cei din jur, cu părinţii, cu iubitul sau iubita, cu copiii tăi, cu animalele de lîngă tine.

Şi, la urma urmei, nu frumuseţea fizică contează, ci sufletul. Ceea ce ai în interiorul tău se va reflecta şi în exterior. Frumuseţea sufletului înfrumuseţează şi corpul, îl scaldă într-o dulce lumină, fermecîndu-i şi pe cei din jur.

TREPTELE IUBIRII

Încă de la început este bine să ne întrebăm, cu un oarecare spirit critic, dacă este în măsura noastră să analizăm ce este iubirea, dacă putem vorbi despre diferite etape ale iubirii, fără a devia de la semnificaţia profundă a iubirii, care transcende totuşi orice definiţie şi orice conceptualizare.

Ştim cu toţii că a iubi înseamnă mai întâi de toate să trăieşti iubirea şi nu să o gândeşti. În acelaşi timp, a medita asupra iubirii, ne oferă posibilitatea de acces la nuanţe nebănuite ale iubirii, ceea ce ne este de un imens ajutor. Iubirea conţine în ea însăşi un aspect atât temporal, cât şi atemporal, atât imanent cât şi transcendent.

Iubirea, ca trăire pur spirituală, este o stare de unitate a fiinţei, un cerc al timpului închis. În spaţiul mişcării temporale, iubirea este o relaţie prin care ea se descoperă tot mai mult, căutându-şi propria finalitate.

Întotdeauna există trei aspecte fundamentale (materie-energie-informaţie) care, privite în simultaneitate, ne dau o imagine corectă a acelei realităţi. Iubirea nu va fi înţeleasă în adevarata sa valoare atât timp cât noi încă nu am pătruns în toate cele trei dimensiuni ale sale. Ele formează o strânsă unitate, fără să se amestece una cu alta, ci lucrând împreună, fiecare din sfera sa de vibraţie distinctă. Această mişcare subtilă care animă toate compartimentele fiinţei care iubeşte (corpul, sufletul şi spiritul), este mişcarea de viaţă sau altfel spus, duhul iubirii, într-un sens creştin.

Cele trei trepte ale iubirii sunt: Erosul, Dragostea şi Agape (Beatitudinea). Cel mai adesea pentru o fiinţă umană ele se întrupează în aceea (acela) pe care inima sa a ales-o sau l-a ales.

La începutul unei relaţii de iubire, fascinaţia atracţiei este o revărsare continuă de energie care atinge şi transfigurează simţurile, le umple de încântare şi frumos. Nu trebuie să înţelegem greşit erosul ca un ataşament orb faţă de corpul fizic al celuilalt. Este cu mult mai mult decât atât: adevăratul eros este să simţi subtil forţa de viaţă ce animă acel corp, să pătrunzi în semnificaţia ascunsă a fiecărui gest şi atitudine pe care corpul o exprimă, astfel încât întreaga ta făptură să fie cuprinsă de tremurul subtil al energiei adusă la cea mai înaltă cotă de manifestare a ei. Acest extaz al apropierii fizice este misterul cel mai adînc pe care o fiinţă umană îl trăieşte în viaţa sa terestră. El provine din faptul că aici există totul. În lumea fizică, capătul manifestării se opreşte, iar conştiinţa mulţumită de manifestarea tuturor posibilităţilor latente din ea, îşi găseşte odihna fericită în locul de unde nu există nimic mai departe.

Două trupuri strâns îmbrăţişate sunt o dovadă incitantă că fiinţele celor doi pot atinge inexplicabilul, că ei pot să pornească într-o aventură cutezătoare, aceea de a uni ceea ce este acum în aparenţă despărţit, de a ajunge în final să lege o punte între ceea ce pare exterior şi ceea ce este întotdeauna interior. Cele două corpuri trebuie în final să devină „fluide", iar unitatea lor va fi o curgere neîntreruptă de vitalitate euforică, ce consumă orice senzaţie sau percepţie a obiectivităţii.

Pericolul cel mai acut al acestei călătorii este uitarea. Dacă se uită finalul, unitatea la care trebuie să ajungem, ceea ce era înainte bucurie spontană devine acum o nesuferită închisoare. Chemarea către împlinirea unităţii trebuie să rămână mereu o constantă a aspiraţiei celor doi. Apropierea de celălalt va fi astfel o apropiere de propriul centru. Celălalt devine gradat icoana sufletului tău, atunci când spaţiul tău subtil se umple de vibraţia lui, asemenea unei picături de cerneală ce colorează apa în toată substanţa sa. Aceasta este premiza pentru ca în fiecare din cei doi să se trezească focarul acelei sfere de forţă a iubirii, pe care am denumit-o Dragoste. În dragoste eşti mereu împreună cu celălalt, indiferent că se află în imediata vecinătate a spaţiului tău vital, că se află la kilometri distanţă de tine, ori chiar migrează prin nenumăratele lumi subtile ale creaţiei. Fiecare, am putea spune că trăieşte viaţa celuilalt şi, deşi par mai singuri, ei poartă în suflet taina împlinirii.

Când dragostea atinge cele mai intense forme de manifestare, în tine se trezeşte un dor copleşitor, inexplicabil către esenţa fiinţei celuilalt. Adeseori o astfel de fiinţă varsă lacrimi de o puritate de nedescris, iar expresia ochilor săi este de o compasiune fără de sfârşit. Iubirea acum este de fapt un dor infinit de Dumnezeu, iar întreg sufletul stă să explodeze într-o îmbrăţişare a necuprinsului.

Iubirea va deveni astfel un ocean de pace şi beatitudine. Ea este acum Agape, iubire de Dumnezeu. Este atât de multă prezenţă acolo, este atât de cunoscut totul şi atât de misterios. Totul este atât de plin de tine. Şi vrei din nou să te dăruieşti - ţie însuţi.

Extraterestrul

Undeva , departe de aici traia un extraterestru. Toata lumea stie ca sa fii extraterestru inseamna ca esti complet diferit de ceilalti , ca si cum ai fi de pe o alta planeta si nu ai avea nimic in comun cu cei din jurul tau. Arati cu totul altfel , si pari atat de ciudat incat ceilalti cred ca ar fi mai bine sa pleci de unde ai venit.
Extraterestrul nostru avea si el aceleasi probleme. De exemplu cand se plimba pe strda , lumea se uita la el si zicea : " Hei , ia priviti un extraterestru!" Apoi o luau la fuga pentru ca banuiau ca este rau si afurisit. Cand a incercat sa-si faca prieteni , ceilalti s-au uitat la el fara nici o incredere , de parca el ar fi avut niste puteri supranaturale cu care sa le faca rau. Nu reusea deloc sa se apropie de nimeni. Absolut nimeni nu-i dadea nici o ocazie , ferindu-se de el. Nu mai avea habar cum sa faca sa ajunga intr-un loc unde sa inceteze sa mai fie considerat extraterestru. Era foarte singur si amarat pentru ca nu mai cunostea alti extraterestrii cu care s-ar fi putut imprieteni.
Adesea mergea la o biblioteca mare , pentru ca i se spusese ca acolo ar mai putea afla unde se gasesc alti extraterestrii. Numai ca spre necazul lui , niciodata nu gasea nici o informatie despre asa ceva. "Oare de unde am venit si ce mi s-a intamplat ca am ajuns aici? Pentru ce sunt altfel decat altii?" Si se mai intreba ce ar putea face el pentru ca ceilalti sa-l primeasca printre ei? Extraterestrul era de-a dreptul obsedat de aceste intrebari si se simtea cu totul nefericit. Nu se mai straduia sa se poarte altfel ca sa-si faca prieteni. Toti il respingeau mereu si-i faceau zilele amare pentru ca arata si se comporta atat de diferit de ei.
Intr-o zi , in timp ce se afla la biblioteca , a dat intamplator peste o carte de magie , care cuprindea tot felul de descantece , formule secrete si vrajitorii. Cartea statuse pe un raft dosnic si nimeni no mai deschisese poate de ani de zile. Extraterestrul nostru a imprumutat cartea si a luat-o acasa , unde a inceput sa o citeasca. De neinchipuit , dar cartea continea formule magice care te puteau transforma din ceva in altceva , sau sa dispari dintr-un loc si sa apari in altul. Citind-o cu atentie , extraterestrul sa hotara ca daca mai vrea sa ramana pe pamant si sa fie fericit , ar trebui sa inceteze sa mai fie un extraterestru. Pentru ca sa reuseasca acest lucru , era absolut necesar sa se schimbe si pe dinauntru si pe dinafara. Nu avea altceva de ales daca dorea sa fie si el fericit.
In Cartea de magie extraterestrul a gasit o reteta miraculoasa , care spera sa i se potriveasca. Ca sa o pregateasca ii trebuiau tot felul de lucruri stranii. De exemplu: Scoici in forma de omida , trifoi cu patru foi , 3-4 fire din mustata unui lup , oua de broasca raioasa , si altele , pentru care avea nevoie de ceva timp ca sa le gaseasca. Numai ca isi pusese in gand cu tot dinadinsul sa incerce , asa incat sa straduit sa-si faca rost cat mai repede de tot ce-i trebuia si a petrecut toata noaptea amestecandu-le ca sa prepare licoarea fermecata. A amestecat , a tot amestecat si cu toate ca avea miros ingrozitor sa hotarat sa o bea. Si ce sa vezi!? Minune! Deindata ce a inghitit licoarea , o schimbare de necrezut sa petrecut in tot corpul sau , iar el a inceput sa se simta ca orice fiinta omeneasca obisnuita! Banuitor , a cautat o oglinda si s-a uitat in ea. Intr-adevar nu mai era extraterestru delocc! In sfarsit aflase formula de a se preschimba din extraterestru intr-un om obinuit , ba chiar ii placea noul sau chip. Plin de nerabdare se repezi afara si incepu sa se plimbe pe strada. Cand cineva il saluta , el raspundea politicos " Buna ziua". La drept vorbind nu era deloc obisnuit ca ceilalti sa fie prietenosi cu el. Simtea o bucurie nemasurata.
Mai tarziu sa dus intr-un parc , s-a asezat pe o banca si a inceput sa vorbeasca plin de atentie si voiosie cu cei ce treceau pe acolo. A descoperit cu surprindere ca era cu totul altfel si in sufletul sau , in interior. Acum ii veneau foarte usor in minte cuvintele pe care trebuia sa le rosteasca , pentru ca sa-si arate simpatia si dorinta de a se impreteni. Stia ce sa vorbeasca si cum sa vorbeasca. In sinea lui si-a dat seama ca se schimbase cu adevarat intr-o finta omeneasca si-i placea de el insusi asa cum se schimbase! Se simtea foarte bine si era mandru de el pentru ca a reusit sa gaseasca formula prin care sa se preschimbe dintr-un extraterestru intr-o fiinta omeneasca si mai ales pentru ca a iesit atat de repede in lume si a putut atat de bine sa se descurce cu noul sau dea fi.
Din acea zi , a descoperit ca se simtea din ce in ce mai bine, ca era o adeavarata fiinta omeneasca , din ce in ce mai amabila si mai aproapiata de ceilalti. Cu fiecare moment care trecea , viata lui era tot mai placuta. Toata supararea si chiar disperarea lui s-au terminat definitiv. Nici macar cu o jumatate de gand nu mai dorea sa fie extraterestru. Cat despre formula , secreta , a pastrat-o de atunci cu multa grija , pusa intr-un loc bine stiut , pentru ca sa o poata imprumuta oricui s-ar intampla sa se simta , asa cum se simtise el mai demult , estraterestru.

O Lumina mai ciudata

Traia odata mai de mult , un baietandru mai putin obisnuit.
Spre deosebire de altii de varsta lui , el nu stia cat de sigur poate fi pe sine si nu se cunostea deloc pe sine insusi.
Acest lucru se intampla din cauza ca era invaluit tot timpul intr-o ciudata lumina neagra din cap pana in picioare.
Indiferent unde mergea , sau unde se afla , lumina cea intunecata il insotea peste tot , fara sa-i ceara parerea.
Desigur o aseamenea lumina intunecata era cel mai ciudat lucru , mai ales pentru ca nu oricine putea sa o zareasca.
Totusi , cei care isi dadeau seama de prezenta ei , profitau cat puteau de baiat.
Il umileau , tratandu-l in cele mai injositoare feluri.
Ne putem da seama ca din cauza acestei lumini negre cu care era infasurat fara voia lui , baiatul se simtea coplesit de tristete.
Era foarte amarat , tacut si nu putea sa isi dea seama de desteptaciunea sau de priceperea lui.
Bietul baiat incercase in fel si chip sa se lepede de lumina aceea neagra.
Odata a luat-o la fuga cat il tineau picioarele , dar cand sa oprit , lumina neagra era tot acolo ,lipita de el. Altadata sa catarat intr-un copac inalt si a ramas acolo mai multe ceasuri , dar cand a coborat , lumina ciudat de neagra era tot in jurul sau.
S-a apucat sa tipe cat il tinea gura ca sa o alunge , dar degeaba.
A incercat sa o spele , chiar sa o inghita , dar nu ajuta la nimic.
Nu o putea da la oparte absolut deloc. Cateodata se simtiea atat de neputincios , incat ingenunchea in fata altora implorandu-i sa-i dea si lui un pic de putere. Numai ca nici cu ingenunchiatul n-a rezolvat nimic ba mai mult , cei in fata carora facea acest lucru il tratau cu si mai mult dispret, asa ca nu-l ajutau deloc sa scape de lumina neagra.
Deja incepuse iarna si se apropia Craciunul.
Baiatul era din ce in ce mai disperat. Intr-o zi , nerabdator sa mai astepte pana la Craciun , sa pornit la drum sa-l caute pe Mos Craciun mai curand si sa-l roage sa-i indeparteze povara de care nu putea scapa.
L-a gasit si i-a explicat lui Mos Craciun ca el nu-si dorea jucarii , nu-si dorea nici un cadou , ci numai sa scape de lumina aceea neagra , fara de care viata lui ar fi putut deveni atat de fericita.
Mos Craciun i-a promis ca va incerca sa vada ce va putea face pentru el.
Baiatul a plecat indoindu-se putin in sinea lui ca Mos Craciun il va ajuta , pentru ca de altfel el nici nu prea credea in Mos Craciun.
In timp ce toata lumea se pregatea bucurandu-se de apropierea sarbatorii Craciunului, baiatul nostru se simtea tot mai impovarat de ciudata lui lumina neagra.
In seara de ajun , baiatul era convins ca Mos Craciun uitase cu totul de rugamintea lui , asa ca sa culcat fara a mai avea vro speranta sa-i fie indeplinita. Insa in acea noapte de sarbatoare baiatul a avut un vis. Si in vis se facea ca auzea un glas dulce si bland care il chema pe nume. Si-a dat seama imediat ca era vocea unui inger , invaluit intr-o minunata lumina aurie. Ingerul la instiintat ca a fost trimis anume ca sa-i indeplineasca dorinta si sa-l scape de lumina neagra care il impovarase atat de mult timp.
Zicand acestea , ingerul cel minunat si-a inaltat bratele ,care aseamenea unor magneti foarte puternici au smuls cu totul lumina ciudata si neagra in care fusese infasurat baiatul. Apoi ingerul i-a spus ca lumina neagra nu se va mai apropia niciodata de el si nu-l va mai impovara. In plus , ingerul a desprins o parte din minunata lui lumina aurie si a legat-o strans de scanteia luminoasa care era nestiuta si ascunsa adanc in sufletul baiatului. In data ce a facut acest lucru , propria lumina aurie pe care o avea baiatul inauntrul sau a inceput repede sa creasca. A crescut , a tot crescut pana ce la inconjurat si la invaluit complet. Era o lumina stralucitoare , exact ca cea a ingerului. Dupa ce a indeplinit acest lucru ingerul la binecuvantat cu mult drag pe baiat , si-a luat ramas bun iar apoi a disparut. Baiatul era atat de incantat ca nici na mai putut dormi restul noptii. Se simtea cu totul si cu totul altfel. Cand sa facut in sfarsit dimineata , a iesit tipil din camera lui si a observat ca langa bradul impodobit , Mos Craciun ii lasase o multime de alte daruri. A gasit un minunat glob de cristal si o caseta plina de chei. Mai era acolo si o oglinda pe care statea scris :
'' Uita-te la mine si vei vedea adevaratul tau chip".
Baiatul a privit si na mai vazut nici o umbra din lumina neagra.
In zilele care au urmat acelui Craciun , baiatul si-a dat seama ca cei din jur il tratau cu totul diferit. Pentru ca el insusi ajunsese sa se cunoasca , sa-si dea seama ca este inteligent ca poate fi sigur pe el. Ca prin minune si cei din jurul sau il apreciau la fel de bine. Pe zi ce trecea ,baiatul intelegea tot mai mult ce important este sa te accepti si sa fii multumit de tine insuti. Acest sentiment da adevaratul inteles senzatiei de incredere in sine si de puterea pe care trebuie sa le avem. El sa convins din ce in ce mai mult ca avea aceasta putere si ca toata umilinta sau vorbele urate pe care trebuise sa le indure tineau de trecut si nici nu mai merita sa se gandeasca la ele.
Anii s-au scurs unu dupa altul. Multe sarbatori de Craciun i-au adus bucurii. Baiatul a devenit un adevarat barbat. Lumina aceea stralucitoare si aurie care il invaluia crescuse tot mai mult odata cu el. De fiecare data cand isi impodobea bradul de Craciun , avea grija sa puna acolo si un mic ingeras , care sa-i aminteasca pentru totdeauna ca visele pot deveni realitate si ca oamenii se pot schimba.

Adevaratele bijuterii ale printesei.

Era o data mai de mult ,o printesa mica si foarte frumoasa , care traia impreuna cu parintii ei , regele si regina. Ei locuiau impreuna intr-un palat minunat.

Micuta printesa era foarte fericita .Ea avea o comoara intr-o caseta , in care pastra niste bijuterii stralucitoare de iti luau ochii nu altceva. Erau acolo nenumarate lantisoare , bratari si inele care sclipeau , reflectand toate culorile curcubeului. Toate bijuteriile erau din aur si argint , foarte mestesugit alcatuite. Trebuie sa stim ca micuta printesa tinea intr-un mod cu totul special la caseta cu bijuterii , pentru ca erau numai ale ei si nimeni nu mai avea una la fel. De aceea , oriunde mergea , ea isi lua neaparat si caseta cu bijuterii.

Intr-o zi insa , nu se stie cine , a ascuns caseta printesei. Biata printesa se simtea foarte nenorocita pentru ca-i disparuse caseta si nu stia cum ar putea face sa o primeasca inapoi. Era atat de dezamagita si
suparata , incat a incetat sa mai rada , sa se intalneasca si sa se joace cu prietenii ei. Statea tot timpul posomorata si inchisa in camera. Cu un cuvant ,printesa sa schimbat de tot. Mama ei regina , a intrebat-o ce sa intamplat , dar ea nu stia cum sa-i explice ca cineva i-a ascuns caseta cu comoara.
Intr-o noapte , in timp ce plangea disperata in camera ei , i-a aparut in fata ochilor zana ursitoare care a intrebat-o : " Ce ti sa intamplat , mica printesa ?"
" Cineva mi-a ascuns bijuteriile " a suspinat printesa cea mica.
" Nu stiu deloc cum sa fac sa le gasesc".
Auzind aceasta , ursitoarea a zambit si a facut peste printesa un semn magic cu bagheta ei fermecata ,zicand:
" Ceea ce vrei tu sa gasesti , se afla chiar in tine insati.
Priveste cu atentie inauntrul tau si vei gasi adevaratele bijuterii la care trebuie sa tii. Multi nu isi dau seama ca au aceasta putere de a se privi pe dinauntru. Ei nu se uita niciodata inauntrul sufletului lor , asa ca nu se cunosc si nu stiu ce calitati au , calitatii care sunt mai pretioase decat orice bijuterie. Daca tii la propria ta fiinta , cu toate calitatile pe care le ai , vei avea puterea
sa te vezi cu ochii mintii tale.
Semnul magic pe care l-am facut asupra ta te va ajuta sa descoperi acest lucru".
Zana si-a luat ramas bun si a disparut deodata , tot asa cum aparuse.
In chip minunat , exact dupa prevederile zanei ursitoare , mica printesa a descoperit cum sa se uite cu ochii mintii inauntrul propriului ei suflet si sa descopere acolo o comoara de un cu totul altfel decat bijuteriile din caseta. Din ziua aceea , a parasit camera in care inchisese cand era suparata , si i-a cautat pe ceilalti copii , carora sa le daruiasca pretenia ei. Din acel moment , plina de fericire ca si-a recuperat adevarata comoara , mica printesa nu a mai permis nimanui sa io fure din suflet , iar toti ceilalti o iubeau foarte mult pentru bunatatea ei.

Iepurasul care avea bube.

O data sa nascut un iepuras , care in timp ce era foarte mic , adica un bebelus foarte frumos. Numai ca , din pacate , putin dupa aceea sa umplut de bube pe tot corpul. Ceilalti nu vedeau ca el are bube, asa ca mereu ii apareau alte si alte bube noi. Asta il supara foarte mult pe iepuras. El credea ca sa imbolnavit din cauza ca se purtase prea rau si ca nu fusese cuminte. Uneori era asa de suparat incat nici nu putea sa mai planga.
Intr-o buna zi cineva si-a dat seama totusi ca iepurasul avea bube pe dinafara si la dus la doctori. Ei l-au vindecat , numai ca ceea ce n-au reusit doctorii sa inteleaga a fost ca iepurasul mai avea o buba care il durea foarte tare si care era ascunsa undeva langa inima lui. Pana la urma iepurasul cel mic a mai crescut si uneori a fost chiar fericit. Alteori insa simtea cum buba de langa inima lui incepe sa zvacneasca si sa-l doara. Iepurasul gemea si plangea de durere. La inceput nimeni nu pricepea pentru ce plange iepurasul.
Apoi , cand intr-un traziu au priceput ca avea o buba dureroasa langa inima, nimeni nu a putut sa-l ajute. Asa ca de cate ori buba zvacnea si-l durea , bietul iepure se apuca iarasi sa planga plin de amaraciune si neputincios. O ducea tot intr-un plans pentru ca il durea atat de rau.
Intr-o zi a trecut pe acolo o iepuroaica foarte priceputa si inteleapta. Ea a zis ca stia o cale de al vindeca. I-a mai spus iepurasului ca de fapt el se comportase bine , asa ca era o greseala sa mai creada ca bubele ii aparusera pentru ca nu a fost cuminte. Sa uitat drept in ochii iepurasului si la facut sa aiba incredere in ea. Apoi ia marturisit ca se pricepea sa-i scoata tot raul din buba de la inima si la intreba daca el doreste acest lucru cu adevarat si daca o va lasa sa incerce sa-l vindece. Bietul iepuras suferea de atata amar de vreme , incat greu ii venea sa creada ca ar mai fi totusi posibil sa scape cumva de durere. Dar iepuroaica cea inteleapta la asigurat ca este totusi posibil. Deci pentru ca i-a dat voie sa incerce sa-l ajute , iepuroaica i-a atins pieptul , amortindu-l pe o mica portiune , pe unde a scos apoi buba si a curatit locul de langa inima. Dupa aceea a pansat rana cu multa grija , ungand-o cu un anumit medicament si i-a spus iepurasului ca l-a scapat pentru totdeauna de durere , iar corpul sau are puterea sa se insanatoseasca repede.
Iepurasul era foarte convins de acest lucru. Deja se si simtea cu totul altfel de cand corpul sau vindecase pielea din jurul locului unde a fost mai demult buba. Durerea a disparut cu totul , iar pielea sa refacut ca NOUA FARA NICI O URMA. Mai mult decat atat , inima iepurasului , dupa ce fusese amarat atat de mult timp , se umpluse acuma de bunatate. Iepurasul se simtea eliberat , se bucura de viata , si crestea vioi asa cum sunt toti iepurii de obicei. In plus inima lui devenea pe zi ce trecea , tot mai inteleapta si mai iubitoare.

Bradutul Ars.

O data intr-o padure departata se afla un bradut care nu prea arata la fel ca ceilalti copaci , pentru ca nu era verde si dadea impresia ca este cu totul lipsit de viata. Parea ca si cum ar fi fost lovit de trasnet si de atunci n-ar mai fi crescut deloc. Sau arata ca si cum cineva ar fi venit si i-ar fi retezat ramurile. Ceilalti copaci de prin partea locului credeau chiar ca murise , desi statea inca in picioare , pentru ca , dupa cum se stie , majoritatea copacilor sunt capabili sa ramana drepti multa vreme dupa ce ii paraseste viata. Numai ca ei se inselau. Foarte adanc inauntrul sau , bradutul era inca in viata. Insa pentru ca fusese lovit de un trasnet care il arsese , el nu mai stia cum sa creasca si sa se dezvolte , cum sa devina din nou frumos , cu cetina verde asa cum erau ceilalti brazi. Cateodata dupa ce este ars , un copac se simte ca dupa un adevarat soc si nu isi mai doreste sa creasca , sa traiasca sau sa fie la fel ca alti copaci. Asa ca uneori , dupa socul unui traznet , dupa cate o furtuna , copacii incep sa creada ca nu o sa mai poata creste niciodata si ca nu le mai ramane nimic altceva de facut decat sa astepte moartea asa urati si arsi.
Intr-o zi , sa nimerit sa treaca pe acolo un padurar care iubea mult padurea. Crezand si el ca bradutul era mort , sa apucat sa-l loveasca la radacina cu securea , ca sa-l taie.
"Vai ! Au!" a tipat copacelul.
Foarte mirat padurarul a aruncat o privire de jur imprejur si a intrebat : " Hei ! Cine-i acolo? Cine striga ? "
"Sunt eu! " a scancit bradutul . "Ce faci tu ma doare. Nu ma mai lovi!"
"Nu-mi vine sa cred" sa mirat padurarul. "Mi sa parut ca nu mai ai viata in tine. Arati mai uscat decat orice uscatura. Este ars si ca vai de tine. Crengile ti-s rupte si nu mai ai cetina deloc. Insa esti norocos , pentru ca eu sunt un padurar care iubesc padurea si nu ma lasa inima sa tai un bradut care mai are viata in el. Dar te credeam pur si simplu mort."
"Nu sunt mort" a scancit iarasi bradutul. "Nici macar nu sunt bolnav".
Padurarul ia aruncat o privire plina de indoiala. " Pai daca nu esti nici mort , nici bolnav , pentru ce arati asa de jalnic?"
Plin de tristete , bradul cel mic a raspuns : " Nu mai stiu cum sa cresc. Nu mai stiu cum sa fac cetina verde. Numai stiu cum sa par din nou viu , pentru ca ma lovit trasnetul de atatea ori si au fost atatea furtuni in viata mea...Pur si simplu am uitat cum trebuie sa fac ca sa cresc din nou."
Padurarul cre iubea padurea si avea multa experienta cu copacii , sa hotarat imediat sa-l ajute pe bradut. Ia explicat ca mai intai va trebui sa-i inlature toate partile arse. Apoi cu multa pricepere , padurarul sa apucat sa scoata cioturile de crengi uscate , pana cand toate partile care erau moarte au fost curatite si trunchiul a ramas pregatit pentru a da viata unor crengi noi. Apoi padurarul a adus ingrasamant special si la presarat in jurul copacelului. Sa asigurat ca locul era destul de luminat de soare si ca avea apa necesara. Ca prin minune , dupa aceste ingrijiri , in foarte scurt timp , bradul cel mic a descoperit ca el de fapt STIA cum sa creasca , STIA cum sa se dezvolte facand cetina verde si bogata. Cu alte cuvinte nu uitase deloc cum sa faca pentru ca sa se vindece si sa devina la fel de frumos ca ceilalti copaci din jur. Si chiar asa facea: a dat la iveala multi mugurasi fragezi din care au crescut o puzderie de ramurele si cetina noua. In scurt timp nici n-ai mai fi zis ca a fost vrodata lovit de traznet sau ars. Padurarul era bineinteles cel mai apropiat prieten al bradutului.
Pentru ca padurarul care iubea atat de mult padurea la ajutat pe copacel sa redevina frumos si sanatos , micul brad sa hotarat sa faca ceva anume pentru padurar, ca un semn al prieteniei lor. A dat o umbra asa de deasa , ca orice trecator pe poteca se odihnea cu placere langa trunchiul lui , dandu-si seama ca padurarul care a ingrijit acest copac nu putea fi decat un adevarat prieten de incredere.

Povestea unui baiat care era foarte urat.

A fost o data un baiat care era foarte , foarte urat.
Urechile lui erau teribil de lungi si dea dreptul ciudate. Avea si un nas urias din cauza ca era acoperit cu umflaturi , dintii lui erau rupti , iar cei ramasi erau foarte negri. Corpul lui crescuse mare si stramb. Una peste alta se infatisa ca o pocitanie groaznic de privit. Viata acestui baiat era foarte grea, pentru ca ceilalti radeau mereu de el. Il batjocoreau , ii gaseau tot felul de porecle caraghioase si il luau peste picior facand mare haz pe seama lui.
Absolut nimeni nu dorea sa-i fie prieten , iar el se simtea neputincios si nici cum nu reusea sa se apropie de altcineva de aceeasi varsta. Pentru ca se simtea atat de pocit , nici la scoala nu invata bine. Ura din tot sufletul sa mearga la scoala , pentru ca in acel loc copiii isi bateau joc cel mai mult de el si il chinuiau cel mai tare. Pana si parintilor lui le era rusine de el.
Nici nu se fereau sa-i spuna in fata cat era de urat si cat de mult ii deranja pe ei acest lucru. Pana la urma baiatul na mai putut suporta si sa hotarat sa fuga departe intr-o padure , unde sa nu mai fie nimeni care sa-i vada uratenia.
Dupa ce si-a strans toate lucrurile de care credea ca va avea nevoie pentru drum , baiatul cel urat a lasat o scrisoare parintilor sai , iar noaptea sa furisat afara din casa si a plecat. A intrat in desisul padurii si a mers adanc , tot mai adanc , pana cand sa trezit langa un rau foarte frumos , pe malurile caruia era numai muschi verde si moale de tot. Bietul baiat se simtea asa de slabit de drumul greu pe care il facuse , incat sa lasat cat era de lung pe muschiul moale si a adormit adanc pe loc.
In timp ce dormea , baiatul a inceput sa viseze. In visul lui se facea ca o zana foarte inteleapta a venit sa-i vorbeasca. Zana la atins cu gingasie pe umar , iar vocea ei blanda si dulce semana cu murmurul unui izvoras. Cu cat baiatul asculta mai mult vocea zanei intelepte ,cu atat devenea mai calm si mai linistit. Dupa ce au stat ei de vorba indelung despre uratenia lui , zana cea inteleapta ia atins ochii si a indepartat de pe ei un fel de solzisori , care semanau cu niste lentile. Baiatul nu isi daduse niciodata seama ca avea asa ceva pe ochi. Deci era extraordinar de surprins si de mirat. Acum se simtea cu mult mai bine si se intreba de ce oare nu isi daduse seama inainte ce mult il inselau ochii.
Pentru ca , uite ce interesant , acum privind de jur imprejur chiar si lucrurile i se pareau altfel. Culorile i se pareau mai luminoase.
Toate straluceau mai tare.
Apoi zana cea inteleapta ia atins urechile , scotand usurel din ele doua dopuri facute din vorbele murdare pe care baiatul le auzise spuse despre el. Era si mai uimit. Cum au putut ajunge dopurile acolo fara stirea lui? Zana cea buna a inceput sa-i vorbeasca din nou , asa ca acum baiatul ii auzea vocea minat de blanda foarte clar:
" Au fost foarte multe lucruri pe care nu aveai cum sa le auzi , sa le vezi si sa le intelegi" , ia spus zana cea inteleapta." Dar de-acum inainte esti pregatit sa vezi si sa auzi lucrurile intr-un fel nou. In zilele si noptile care vor urma in viitor , oameni si intamplarile vor avea o cu totul alta infatisare si vor suna cu totul altfel pentru tine.
Iti vei da seama cine are cu adevarat grija de tine , cine te respinge , cine este manios si rau si cine te iubeste cu adevarat.
Vei putea pricepe cine isi bate joc de tine sau cauta sa te umileasca , astfel incat vei sti sa te feresti din calea acestor oameni. Toate aceste lucruri pe care le vei cunoaste de aici inainte , te vor face sa-i intelegi cu totul altfel pe ceilalti. De aceea vei putea sa te inconjuri cu persoane care vor avea grija de tine , pentru ca in sfarsit VEI FI CONVINS CA SI TU MERITI SA FII IUBIT.
Apoi la sarutat pe baiat pe frunte , si la binecuvantat cu toata dragostea. Baiatul a simtit ceva greu de descris , ca un fior strabatandu-i tot corpul pana in inima si in suflet. Mai traziu cand sa trezit din somn , si-a dat seama imediat ca i sa intamplat ceva cu totul deosebit si important. Era convins ca visul fusese special si absolut extraordinar. Sa ridicat si sa dus la parau ca sa se spele. Privindu-si chipul in unda limpede , a vazut cu uimire o infatisare care era dea dreptul frumosa. Si-a amintit de ce ia spus Zana care il vizitase in vis. Atunci baiatul a inteles pe loc ca fata atat de aratoasa pe care o zarea in oglinda apei acum , era imaginea propriei lui figuri. Si-a dat seama ca uratenia lui nu fusese altceva decat o iluzie , o parere. Baiatul a priceput ca intr-un anume fel , cei din jurul sau vorbindu-l de rau , sau batjocorandu-l , i-au strambat imaginea , adica parerea despre el insusi , facandu-l sa se creada ingrozitor de urat.
Intorcandu-se pe drumul catre casa , baiatul vedea lumea intr-un fel care era cu totul nou pentru el. Ce ciudat: Cat de minunate erau florile care cresteau pe carare , iar pasarile ce cantece clare aveau.
Pana si soarele parca era mai putin dogoritor. Cand a ajuns acasa , parintii nu i-au adresat nici un salut , pentru ca nici nu bagasera de seama lipsa lui de acasa. In acea noapte , cand sa culcat din nou cu ai sai , baiatul ia vazut si pe ei cu totul altfel. De fapt pareau alunecati intr-un somn ciudat , in care puteau sa umble si sa vorbeasca , dar nu puteau sa vada si sa auda cu adevarat. Atunci baiatul a priceput in sfarsit ca uratenia sa era de fapt o parte din visul lor ciudat si nu era deloc propria lui imagine!
Cand sa dus din nou la scoala , a inteles ca si pe colegii lui ii vede in cu totul alt fel. Baiatul si-a dat seama cu care dintre ei s-ar putea imprieteni. Apoi a mai descoperit ceva uimitor : Cunoscandu-si calotatile si adevarata imagine , reusea sa descopere mult mai usor pe cei buni din jurul sau.
Dar mai presus decat toate , acum cand vedea lumea intr-un mod atat de nou si special a priceput si intelesul pe care il avea dragostea , atat cea simtita de el cat si cea pe care o simteau unii din jurul sau. Asa se face ca , avand aceasta noua posibilitate de a intelege lumea , a descoperit pas cu pas , in fiecare zi care trecea , ca inima si viata lui se umpleau tot mai mult bucurie....

Plantuta cea perseverenta

Sa intamplat odata ca samanta unei flori , purtata de vant sa aterizeze pe o carare cu pamant putin si plin de pietre. O pala de vant a rostogolit-o pana a cazut printre bulgarii de pamant , iar cand a venit ploaia , a inceput sa creasca. Floricica a reusit sa se inalte destul de bine pe carare. Din pacate insa , de cate ori incerca sa se intinda mai mult , cineva calca peste ea. De cate ori se intampla acest lucru , fie ca era strivita o frunza , fie ca se rupea chiar varful florii. Micuta planta incerca iar si iar sa scoata la iveala cate o frunzulita , sau un bobocel de floare. Numai ca de cate ori acest lucru pornea bine , se gasea cineva care sa o rupa intr-un fel , fie turtind-o cu pantoful fie cu roata biciletei. Pana la urma biata plantuta sa vazut silita sa renunte la dorinta de a se mai inalta. Sa hotarat sa incerce doar sa supravietuiasca ramanand mereu la fel. Insa si acest lucru era greu , pentru ca primea prea putin soare si prea putina hrana.
Intr-o zi , un gradinar a trecut pe acolo si a observat pe carare mica planta. "Ei , ei , nu cresti intr-un loc prea bun" , a spus el.
Tu ar trebui sa te afli intr-o gradina unde sa poti creste cat mai frumos". Gradinarul a plecat acasa si sa intors cu o sapa si cu o galeata. Apoi sa apucat sa sape , asigurandu-se ca a reusit sa cuprinda toate firicelele radacinii fara sa le rupa.
A luat planta la el in gradina , a gasit un loc cu pamant gras unde a fixat-o iar apoi a stropit-o grijuliu cu multa apa.
"Acuma esti intr-un loc mai potrivit , Micuta Planta" ia zis el.
"Aici vei putea sa cresti si sa te dezvolti exact asa cum le este dat tuturor celor ca tine. si pentru ca te-ai straduit atat de mult sa supravietuiesti , in mod sigur vei creste si vei deveni cea mai frumoasa floare din aceasta gradina"
Mica plantuta era foarte speriata. Se chinuise sa stea in acelasi loc atat de mult timp , incat ii era pur si simplu frica acum cand i se oferea aceasta noua posibilitate de a se schimba total.
Gradinarul a bagat de seama ca micutei plante ii era frica , asa ca ia vorbit din nou.
"AVEM VOIE SA NE FIE FRICA ,DAR NU TREBUIE CA FRICA SA NE OPREASCA SA CRESTEM SI SA NE DEZVOLTAM"
a sfatuit-o el pe mica planta.
"Pentru ca sa ajungi sa fii exact ceea ce poti cu adevarat sa fii , trebuie sa gasesti forta in tine insati , sa te indrepti si sa te deschizi chiar tu catre soare. Abea atunci vei reusi sa te vezi in adevarata lumina."
Bietei plantute ii era inca frica , dar sa hotarat sa nu scape aceasta ocazie , asa ca a cautat si a gasit in ea insasi puterea de a se deschide spre lumina , Foarte curand sa ivit o frunzulita , iar apoi un bobocel de floare , urmate de altele si de altele. Plantuta a capatat incredere si a inceput sa se simta mai puternica si mai curajoasa. Nu dupa mult timp sa acoperit cu o multime de flori minunate. Gradinarul povestea tuturor prietenilor sai despre noua , extraordinara planta din gradina sa.
Foarte multa lume a inceput sa viziteze gradina ca sa admire florile acestei plante atat de speciale. Planta auzea din ce in ce mai des in jurul ei cuvintele cu care vizitatorii ii laudau frumusetea si isi dadea seama ce mult se schimbase si ce mult crescuse. Acum ca era vindecata de tot , planta a inteles cu adevarat ca pentru ca sa se dezvolte pana la frumusetea ei deplina a trebuit sa aiba foarte multa incredere si curaj ca sa se inalte singura spre soare prin propriile ei puteri.

Vitelusul si pietrele din rau.

O data demult , era un vitelus care traia impreuna cu mama lui intr-o lunca larga , verde si foarte frumoasa pe malul unei ape. Mai traiau acolo o multime de alti vecini, vaci , cai mari dar nu mai erau deloc alti vitei. Asa ca , micul vitelus putea sa fuga si sa se joace numai cu mama sa. Totusi , desi o iubea foarte mult , se simtea teribil de singur si era trist pentru ca nu mai erau in vecini alti vitei de vrasta lui cu care ar fi dorit grozav sa se joace. Se stie ce bine se simt impreuna vitelusii cand se pot imprieteni cu cei de o varsta cu ei. Asa ca vitelusul nostru simtea permanent cu lui ii lipseste ceva.
Intr-o zi , cand parca era mai trist ca niciodata , vitelusul sa asezat langa trunchiul unui copac si a inceput sa motaie si sa viseze.
In vis se facea ca era intr-o vale nu prea mare pe marginea unui rau. Pe malul celalalt putea sa vada o turma intreaga de vitei si viteluse care fugeau si se zbenguiau distrandu-se de minune. Parca totii erau de varsta lui si doreau foarte mult sa-l intalneasca si sa-l cunoasca. Il tot strigau sa vina sa se joace cu ei , dar vitelusul nostru nu isi dadea seama cum ar putea trece raul ca sa ajunga la ei. Nici nu stia daca va fi vrodata in stare el , cel obisnuit cu singuratatea , sa se joace cu alti vitei. Asa ca a ramas privind lung spre rau. Cum se tot uita el asa , a vazut deodata ceva interesant in apa. Erau pur si simplu niste pietre , care traversau raul - una , doua , trei , patru...Deodata vitelusului ii veni o idee. Ce ar fi sa treaca pe malul celalalt calcand cu grija pe fiecare piatra , PAS CU PAS pana pe malul celalalt. Si chiar asa a si facut.
Ne putem inchipui ce bine sa distrat apoi sarind si fugind impreuna cu ceilalti vitei prin lunca verde...
Spre seara , sa intors si a trecut din nou raul , calcand cu atentie pe pietre inapoi.
Deodata visul vitelusului lua sfarsit , iar el se trezi tot acolo , stand asezat langa mama lui. Numai ca de data asta , vitelusul se ridica repede in picioare si exact asa cum facuse in vis , privi spre malul celalat al apei. Descoperi cu mare incantare ca acolo se jucau intradevar cativa vitei veseli.
De data aceasta insa vitelusul nostru stia ce sa faca sa ajunga la ei. Si asa a si facut.

Iepurica Richi invata sa spuna "NU"

Intr-o padure minunat de frumoasa traia odata iepurica Richi impreuna cu parintii ei. Era o iepurica tare draguta si cat era ziua de lunga topaia pe langa mama ei si se simtea foarte fericita. Intr-o zi mama ei ia spus : " Eu trebuie sa ma duc pana la marginea padurii sa vad daca gasesc ceva trifoi pentru cina. Tu ramai aici pentru ca ma intorc imediat."
Se stie ca iepurii se dau in vant dupa trifoi , asa ca , desi iepuricai Richi nu-i placea ca mama pleca , nu voia nici sa ramana flamanda. Si-a luat ramas bun de la iepuroaica si sa uitat dupa ea cum pleca spre marginea padurii.
La inceput iepurica se simtea destul de bine de una singura , dar asa cum vine ghinionul de obicei , iata ca sa intamplat sa treaca pe acolo un vulpoi mare si rau.
El a inceput sa-i spuna lui iepurica Richi sa faca anumite lucruri pe care ea nu voia sa le faca. Biata iepurica era tare incurcata pentru ca ea totdeauna obisnuia sa asculte si sa faca ceea ce ii cereau adultii sa faca. Dar de aceasta data simtea ca nu trebuie deloc sa faca ceea ce ii cerea vulpoiul. In plus isi aducea aminte foarte bine ca mama ei ii spunea adesea ca este o iepurica tare isteata si desteapta.
Deodata si-a dat seama ce anume sa-i spuna vulpoiului celui rau.
Asa ca a inceput sa strige cat se putea de tare:
"NU! NU! OPRESTE-TE!'' cu cat striga mai tare , cu atat glasul ei devenea tot mai puternic.
Asa ca striga mai departe: "NU VREAU ! STAI ! NU FACE ASTA ! OPRESTE-TE!"
Vulpoiul cel rau se rastea la iepurica si incerca sa fie aspru si sa o forteze sa faca ce voia el , dar iepurica nu voia deloc si striga intruna. Desi ii era teribil de frica , striga si iar striga " NU! NU! NU! " cat putea de tare.
Intr-un tarziu , vazand ca nu reuseste nimic , vulpoiul cel mare si rau a plecat. Iepurica Richi era inca foarte inspaimantata , dar parca acum se simtea altfel. Ea a facut descoperirea ca desi era mult mai mica in comparatie cu vulpoiul , era totusi puternica in cu totul alt fel decat el. Cand mamica ei sa intors acasa , iepurica ia povestit tot ce sa intamplat. Mama ei a fost foarte multumita pentru ca iepurica ia spus absolut tot ce sa intamplat si a imbratisat-o din toate puterile. Cand s-au dus la culcare mama ei inca mai zambea fericita ca iepurica Richi era la fel de desteapta ca si vulpoiul cel mare dar rau.

Patenia iepurelui Fliti cu leul cel fioros.

O data demult vietuia un leu mare care credea ca el este regele junglei. Cele mai multe animale din padure il respectau sau chiar le era un pic frica de el , pentru ca se purta ca orice leu. Numai ca la un moment dat , leului i sa intamplat ceva El a devenit tot mai tiranic ,mai afurisit , mai rau si intr-un cuvant a inceput sa-i asupreasca pe cei din padure. Ii teroriza pe toti , ii zgaria , isi batea joc de ei. Animalelor din padure a inceput sa le fie foarte frica. Viata lor se schimbase cu totul , atat de frica le era.
Pur si simplu se temeau sa adoarma , ori sa mai iasa din vizuinile lor. Unele dintre ele au inceput sa viseze cosmaruri ingrozitoare , iar altele nici nu mai puteau manca.
Se pare ca leului nu-i pasa de toate astea. Continua sa-i chinuie , sa-i asupreasca si sa ii infricoseaza pe toti. De fapt , leul se purta asa urat din cauza ca in sinea lui se simtea tare slab si credea ca singurul mod in care ar putea sa para puternic era sa-i forteze pe ceilalti sa faca lucruri pe care ei nu doreau sa le faca si sa bage frica in ei.
Numai ca traia in padure , satul de toate astea pana peste urechi , amaratul si zdrentarosul iepure Fliti. El se saturase sa le tot auda pe celelalte animale ca se vaicaresc despre leu si sa le vada toata ziua asa de pleostite si nedormite din cauza viselor de groaza pe care le aveau noaptea.
De altfel iepurele Fliti fusese primul care se speriase groaznic de leu , dar pana la urma a reusit sa scape putin de teama.
Intr-o zi Fliti le-a anuntat pe celelalte animale:
"Ma duc sa-i dau o lectie acestui leu , sa-i fie de invatatura."
"Bine ,dar cum vrei sa faci?" L-au intrebat animalele.
"Doar tu esti numai un biet iepure fara aprare. N-ai nici colti ascutiti , nici ghiare puternice ca leul. Si la urma urmei nici nu poti alerga chiar asa de tare".
"N-are importanta" a raspuns spre mirarea tuturor iepurele Fliti.
"Am reusit sa-mi gasesc propria putere si m-am hotarat sa-i dau acestui leu o lectie de o sa ma tina minte cat o sa mai traiasca!"
Tuturor celorlalte animale li sa facut mai frica decat niciodata.
Erau absolut sigure ca temutul leu il va sfasia pe iepurele Fliti.
Dar Fliti nu dadea nici o atentie fricii lor. El sa apucat sa sape o groapa foarte adanca drept pe cararea pe care obisnuia sa treaca leul dimineata la plimbare. Se straduia sa sape cu propriile lui labe atat de repede cat putea. Toata ziua a lucrat si numai traziu , noaptea si-a terminat treaba.
Groapa era foarte adanca si Fliti a acoperit-o cu frunze si cu tot felul de uscaturi , ba chiar cu un copacel , in asa fel ca sa nu se observe deloc ca acolo ar fi o groapa. Fara sa aiba stire de nimic , a doua zi leul a venit sa se plimbe , asa cum facea in fiecare dimineata. Ca de obicei era prost dispus , bombanind , injurand , ragnind si speriandu-le foarte pe bietele animale.
Dar Fliti privea la el si tremura foarte putin.
Plimbandu-se , leul a pasit peste frunzisul cu care era acoperita groapa si cu un zgomot puternic sa prabusit in ea. Iepurele Fliti sapase groapa asa de adanca incat era absolut imposibil de iesit din ea. Cum la vazut pe leu cazand in groapa , Fliti sa dus la marginea ei si la privit.
"Tu , leule , n-ai inteles totusi ce inseamna sa fii puternic" , ia spus el foarte linistit leului. Sa stii ca puterea nu inseamna sa ai coltii fiorosi sau ghearele ascutite. Nu inseamna ca esti puternic nici daca ii faci pe altii sa tremure de frica inaintea ta , sau daca iti bati joc de ei , facandu-i sa se simta buni de nimic.
Adevarata putere vine din interiorul fiecaruia.
Daca iti dadeai seama de asta ,n-ai fi stat acum aici pe fundul gropii. Cand o sa pricepi ce inseamna sa fii puternic cu adevarat , vei fi in stare sa gasesti o solutie ca sa iesi din groapa asta."
Si zicand acestea , iepurele Fliti a plecat topaind mai departe.

Papusa Lorela

Odata de mult sa intamplat ca un barbat si o femeie casatoriti , dar ceva mai in varsta , au dat nastere unei fetite , minunat de frumoase. Era un copil extraordinar si au hotarat ca numele ei sa fie Lorela.
Fetita stia sa faca tot cer stie sa faca un bebelus obisnuit , adica gangurea , dadea din maini si din picioare , facea pipi in scutece si urla cand ii era foame. Nu-i lasa pe parintii ei sa doarma noaptea , iar ziua nu-i lasa in pace de exemplu sa manance in liniste. Isi murdarea hainele si era teribil de galagioasa. Din cauza tutuor acestor fapte , parintii ei si-au dat seama ca facusera o mare greseala , pentru ca ei de fapt nu isi dorisera un copil care sa fie chiar asa , adica sa se poarte numai cum voia el.
Drept care , cumva-cumva , au gasit ei o modalitate de a o transforma pe fetita intr-o papusa. S-au hotarat sa faca astfel incat sa-i poata controla purtarea in toate privintele , la fel cum papusarii manuiesc tragand de sfori marionetele. Desigur Lorela era o papusa cu totul neobisnuita. Ea crestea exact cum creste o fetita ,numai ca ii lasa pe parintii ei sa o conduca in toate privintele : Sa-i spuna cum sa se miste , ce sa isi doreasca , ce sa vorbeasca , ce sa faca , adica era exact ca o papusa.
Anii s-au scurs si Lorela a devenit o adolescenta , iar apoi a terminat si scoala.
Treptat , cu trecerea timpului insa , in sufletul Lorelei sa ivit un fel de sentiment foarte ascuns , un fel de dor de a fi o persoana , o fiinta adevarata.
Acest dor devenea tot mai puternic. Lorela a incercat sa vorbeasca despre acest lucru chiar cu unele colege de clasa , dar nimeni , absolut nimeni nu o intelegea. Totusi , intr-o noapte , in timp ce dormea , Lorela a visat ceva deosebit , un vis care avea un inteles special pentru ea insasi. Mesajul era foarte clar : Ea NU ERA absolut deloc o papusa. Se pare ca parintii facusera ceva ochilor ei , in asa fel incat ea nu se mai vedea deloc asa cum era in realitate. Insa in visul pe care tocmai la avut , Lorela a reusit sa se vada exact asa cum era ea de fapt , adica o fata care avea propriile ei dorinte , propriile ei pareri si care stia ce sa faca pentru a realiza ceea ce voia.
A doua zi dimineata , cand sa trezit , Lorela a sarit din pat si a fugit in fata oglinzii in care se putea vedea din cap pana in picioare. A privit la imaginea sa din oglinda si sa vazut cu totul altfel. Sa convins ca nu era deloc , dar deloc, o papusa. Era o fata ca toate fetele , cu visele si dorintele pe care orice fata de varsta ei le avea. Plina de nerabdare a zbughit-o sa-i caute pe parintii ei ca sa le spuna si lor ceea ce descoperise.
Numai ca din pacate , parintii ei pur si simplu nu apreciau aceasta descoperire si nu impartaseau deloc bucuria ei. Ei continuau sa creada despre Lorela ca este o papusa care le permite sa o controleze si sa o manevreze in toate privintele , asa cum se intamplase pana atunci.
Din aceasta cauza , Lorela incerca in acelasi timp doua sentimente opuse. Unu de bucurie si unul de tristete , pentru ca isi dadea seama ca pentru a creste mare nu-i mai ramane decat sa continue ea insasi sa se vada ca o persoana reala , ca o fiinta adevarata. Pentru aceasta , profitand de tot ceea ce stia , Lorela a putut sa afle cum sa isi gaseasca propriul ei loc in aceasta lume. Pe zi ce trecea , Lorela sa maturizat tot mai mult si de atunci a reusit cu succes sa nu mai permita nimanui sa faca din ea o papusa pe care sa o dirijeze pur si simplu fara a tine cont de vointa ei.

Cum se hraneste un rechin

Undeva departe , traia un baiat care sa angajat ca ingrijitor la un delfinarium adica la un fel de gradina zoologica pentru pesti unde se aflau mai multe bazine si acvarii cu apa de mare. Acolo au fost adusi si traiau toate felurile de pesti din ocean , chiar si cei mai mari si mai rai. Baiatul care ii ingrijea voia sa isi faca treaba cat mai bine , asa ca sa straduit sa stranga cat mai multe informatii despre fiecare peste oceanic.
Din aceasta cauza baiatul trebuia sa isi aminteasca tot timpul o multime de lucruri. Dar el avea noroc pentru ca viata pestilor il interesa foarte mult , asa ca tinea minte tot ce citise.
Intr-unul din acvarii traia un mare rechin alb , care avea cele mai infricosatoare si mai puternice falci si era cel mai mare si mai rau dintre toti pestii de acolo. Baiatul ingrijitor a aflat de undeva ca era necesar sa intre si el in apa impreuna cu rechinul pentru al hrani. Acest lucru era o problema foarte serioasa pentru ingrijitor , pentru ca odata intrat in apa cu rechinul ,se puteau intampla oricand niste lucruri groaznice. Rechinul se repezea la ingrijitor , incercand sa-l atace si infricosandu-l tare de fiecare data. Bietul baiat se straduia din rasputeri sa se fereasca de dintii rechinului , inotand , sarind in diferite directii ca sa nu fie muscat. Cand termina de hranit rechinul era mort de oboseala din cauza efortului facut.
Intr-o zi a venit la acvariu un vizitator care a privit indelung felul in care era hranit rechinul. Era dea dreptul uimit de ce vedea ca se petrece.
In sfarsit , cand ingrijitorul a reusit sa iasa afara din acvariu , bucurs ca mai scapase inca o data cu viata , vizitatorul sa apropiat de el si la intrebat: " Pentru ce intri in apa cand e timpul sa-i dai mancare rechinului?"
Ingrijitorul ia raspuns : " Am citit undeva in manualul de ingrijire a pestilor ca trebuie sa intri in apa ca sa hranesti un rechin".
"Cred ca n-ai citit din cea mai buna carte. Sau probabil n-ai inteles corect"
Ia raspuns vizitatorul. Cel mai potrivit mod de a te purta cu un rechin este sa stai cat mai departe de marginea bazinului in care se afla el.
Cand vrei sa-l hranesti trebuie sa-i arunci mancarea in apa. In felul asta nu poate sa iti faca nici un rau"
Baiatul ingrijitor a inceput sa se gandeasca la acest lucru si ideea i sa parut a fi buna. Se saturase de frica pe care o incearca zilnic , mai ales cand rechnul reusea sa isi infiga cate un colt in bratul sau piciorul lui , umplandu-l de sange. Asa ca , zis si facut , in ziua urmatoare a stat cat sa putut de departe de bazinul in care inota rechinul cel fioros si ia aruncat de acolo mancarea in apa. Rechinul a devenit foarte furios vazand ca baiatul numai intra in apa. Pentru ca el se distra de minune incercand sa-l atace si sa-l muste de picior. In sinea lui rechinul spera ca intr-o zi baiatul nici nu va mai fi in stare sa iasa afara din bazin si ca va ramane pentru todeauna acolo cu el.
Numai ca ingrijitorul era destul de destept ca sa isi dea seama ca exista mai multe feluri de a te purta cu un rechin fioros si ca de fapt nici nu consta ce credea rechinul despre el.
Ceea ce conta cu adevarat era numai propria lui siguranta.
Incepand din acea zi , el la hranit pe rechin numai de la distanta , ba chiar le-a dat voie si altor ingrijitori sa-l hraneasca. Baiatul a inteles ca in viata unele lucruri sunt mai importante decat altele si ca traind invatam ceva nou in fiecare zi.

Printul si mama sa regina

O data , demult , intr-o tarisoara foarte mica , traiau un rege , o regina si fiul lor Dorando. Toata lumea spunea ca printul seamana foarte bine cu regina chiar si in felul sau de a fi. Se spunea ca atunci cand va fi mare ,cu siguranta , printul va conduce regatul exact in acelas fel cum facea mama lui acum. Printul Dorando auzea fara incetare ca bunicul sau , profesorii sai , toti prietenii isi tot dadeau cu parerea cat de mult seamana el cu mama sa.
Trebuie sa stiti ca regina mama era o femeie foarte deosebita , care se gandea deseori ca micul sau regat va fi atacat de dusmani. Era chiar obsedata de aceasta idee , asa ca supraveghea mereu uitandu-se pe ecranul radarului special instalat ca sa detecteze din timp daca micul regat urma sa fie atacat. Intr-o zi , pe cand tocmai facea acest lucru , a observat o mica virgulita pe ecran ( care putea foarte bine sa semnaleze prezenta unei pasari , ori poate ca era numai un fir de praf ) , Regina mama a dat insa imediat alarma " Vin dusmani !" Drept urmare a cerut pe loc tuturor ostasilor care pazeau sa fie gata de aparere pentru ca regatul era atacat. Din nefericire , regina interpreta gresit semnele de pe radar atat de des , incat ostasii de garda au inceput sa se plictiseasca tot pregatindu-se degeaba pentru atacurile pe care si le imagina regina. In plus , reginei ajunsese sa i se para ca aude si unele sunete suspecte pe care bineinteles ca nimeni altcineva nu le auzea. Ea credea ca dusmanul se strecurase pana in camera ei , unde facea anumite zgomote , sau ii deranja instalatia de tefefon. Sau i se parea ca noaptea dusmanul facea galagie la etaj. Convinsa ca toate acestea erau adevarate , regina se apuca sa strige : " Sariti ! , Sariti! , Sariti! " chemand garzile in ajutor.
De fiecare data cand regina incepea sa strige , soldatii de paza se uitau unul la altul si oftau: " Auzi , Regina a inceput iar cu bazaconiile ei"
Insa pentru ca regina era totusi sefa lor , alergau de indata la ea , prefacandu-se ca i cauta pe dusmani.
Se straduiau din rasputeri sa faca tot ce ordona regina , pentru ca stiau foarte bine ca in ACEL regat , daca cineva nu i-ar fi facut pe plac , ea ar fi putut oricand sa ordone sa le taie capul. Printul Dorando crestea imitand-o pe regina. El a inceput sa creada ca un asa zis lup il urmarea , mai ales cand se ducea la culcare. Era sigur ca vazuze asa zisul lup la fereastra , ba i se parea ca-l auzise la usa , ba i se parea ca-l aude circuland la etaj. Atunci se apuca si el sa strige : " Sariti ! Sariti ! Sariti! " . Soldatii de paza se grabeau sa vina si la el , dar isi faceau unul altuia cu ochiul si comentau ingrijorati :
" Dorando a inceput sa fie exact ca mama lui"
Mai este important de stiut ca in acel mic regat soldatii care pazeau primeau aceasta slujba pe toata viata lor , fara sa poata renunta la ea. Asa ca , intr-o zi , satui de atatea false alarme , ei s-au hotarat sa discute despre printul Dorando. Voiau sa gaseasca o solutie pentru ca nu cumva el sa creasca , ajungand exacat ca mama lui. Pur si simplu nu mai suportau sa se prefaca de fiecare data ca ii cauta pe dusmani sau asa zisul lup , care nu era niciodata nicaieri. Tot discutand , soldatii s-au hotarat sa il roage pe un om batran si foarte intelept din regat sa stea de vorba cu printul.
Din fericire acesta a fost de acord sa-i sprijine pe soldati , pentru ca la randul sau se saturase sa-i tot auda pe print si pe regina strigand. Asa ca inteleptul sa dus la printul Dorando si la ajutat sa priceapa ca nu era pe acolo absolut nici un lup care sa incerce sa-i faca rau. Atata a vorbit si la sfatuit pe printul Dorando , pana cand acesta a inteles in sfarsit ca totul era doar in inchipuirea lui care ii juca feste facandu-l sa vada sau sa auda ceea ce de fapt nu exista. Apoi batranul a continuat sa-l invete pe print sa vada lumea asa cum este ea in realitate. Ascultandu-l pe intelept printul Dorando si-a dat seama ce lucru important este ca el sa creasca in felul sau propriu si sa devina un rege cat se poate de bun. Inteleptul la mai ajutat pe Dorando sa priceapa ca el nu era deloc obligat sa creasca pentru a deveni exact ca mama lui regina.
Printul Dorando si batranul au stat de vorba indelung. Niciodata nu sa stiut exact tot ce au discutat ei. Dar ceea ce sa putut observa a fost ca de la acea data Dorando a inceput sa se comporte foarte diferit. N-a mai strigat niciodata sa sara garzile sa-l apere de asa zisi lupi imaginari. Cand a mai crescut si a devenit adolescent na mai lasat-o pe mama lui sa-l pacaleasca facandu-l sa creada ca vin dusmanii. El ii spunea : " Vai , draga mama , doar stii ca-i numai o pasare pe ecranul radarului! Pentru ce vrei sa ne purtam de parca ar veni dusmanii? "
Dupa mai multi ani a venit si timpul ca Dorando sa devina rege.
Trebuie sa stiti ca el a condus tara cu totul altfel decat facuse mama lui. In primul rand pentru ca el vedea lucrurile ASA CUM ERAU IN REALITATE.
Se simtea sigur pe el , era un om sensibil si drept , bun cu totii supusii lui , mai ales cu soldatii de garda.
Multa vreme dupa aceea slodatii de grada inca isi mai aminteau discutand intre ei despre cele intamplate si se felicitau ca avusesera ideea de a trimite pe batranul intelept sa-i vorbeasca lui Dorando cu atata folos pentru toti.

Gemenii siamezi

O data de mult , undeva , traia o pereche de gemeni siamezi. Desi gemenii siamezi sunt aproape totdeauna absolut la fel , acestia doi nu erau deloc. Unul din ei era foarte mare , iar celalalt era foarte mic. Cu toate acestea ei traiau agatati unu de altul , astfel incat orice faceau , puteau face numai impreuna. Insa pentru ca unul dintre gemeni era mai mare decat celalalt totdeauna faceau numai ce dorea el si nu ce dorea cel mic. De exemplu cand cel mare voia sa se uite la televizor , dar cel mic nu voia , se uitau totusi la televizor , cand cel mare dorea sa stea linistit sau sa doarma , ei amandoi stateau linistiti si dormeau. In acest fel , geamanul mare era totdeauna cel care hotara dupa bunul sau plac ce sa faca sau incotro ia , tarandu-l dupa el oriunde pe geamanul mic.
Bietul geaman mic era tare obosit si satul sa faca numai pe voia celui mare , dar pe de alta parte ,nu se simtea sigur de el , nu prea stia ce ar putea face si nici nu avea curajul sa isi spuna parerea cu voce tare. Era atat de atasat de fratele cel mare , incat se temea chiar daca ar spune ceva , fratele mare s-ar supara foarte tare pe el si i-ar putea face ceva rau. Desi nu-i convenea deloc cum stateau lucrurile , geamanul cel mic nu putea decat sa taca din gura.
Acesti doi gemeni erau asa o ciudatenie , incat au venit doctori din alte parti ca sa-i observe si sa le faca fotografii. Intr-o buna zi a venit la ei un doctor vestit si dupa ce ia studiat intorcandu-i pe toate partile , ia anuntat:
" Aflati ca am o veste buna pentru voi. Am sa va pot desparti unul de altul , in asa fel incat sa fiti doua persoane complet diferite".
Geamanului cel mare nu ia convenit deloc propunerea doctorului pentru ca lui ii placea sa-l conduca pe cel mic dupa cum avea chef. Asta il facea sa se simta mai puternic si mai important. Dar geamanul cel mic , sa gandit un pic. Desi nu putea sti cum vor sta lucrurile cand vor fi despartiti , se saturase sa tot fie legat de geamanul cel mare si voia sa incerce ceva nou. Asa ca a spus doctorului:
"Bine , bine! Hai , te rog desparteste-ne!".
Geamanul cel mare insista ca doctorul sa nu-i separe. Cu rabdare , doctorul ia ascultat pe fiecare in parte si pentru ca aveau pareri atat de diferite ,a organizat o mare conferinta la care au participat toti ceilalti doctori. Dupa ce au discutat despre ce credea fiecare , au ajuns la concluzia ca geamanul cel mare nu avea dreptul sa ia singur hotararea ca geamanul cel mic sa ramana pentru totdeauna lipsit de el. Asa ca impotriva vointei celui mare , doctorii i-au despartit. Astfel ei au devenit doua fiinte cu totul diferite.
O data separati geamanul cel mic era cat se poate de bucuros. In sfarsit putea si el sa fuga sau sa mearga incet , dupa cum avea chef.
Putea sa faca tot ce voia. Era minunat ca se simtea liber. In schimb geamanul cel mare era foarte nefericit. Era morocanos si bombanea pentru ca in inima lui se temea. Acum lucrurile erau asa de diferite! Daca nu-l va mai putea conduce pe cel mic , cum se va descurca el? Va sti ce trebuie sa faca , si ce nu? Cum va mai avea oare putere asupra lui?
Dupa cum ne putem usor inchipui , geamanul cel mic banuia aceasta problema. El nu dorea deloc ca geamanul cel mare sa se simta nefericit. Totusi ce puteam face ca sa inlature nefericirea lui? Doctorul a vorbit atunci cu cel mic si ia explicat ca despartirea lor era un cadou pentru amandoi si ca ei trebuiau sa astepte un timp pana se vor obisnui cu libertatea si isi vor da seama fiecare in ce fel vor putea deveni amandoi puternici.
Asa ca de cate ori geamanul cel mare incerca iar si iar sa-l faca pe cel mic sa-i indeplineasca voia , acesta din urma refuza. Cel mic a inteles ca acum putem fi stapan pe el insusi pentru ca nu mai era legat de cel mare. Putea sa hotarasca singur incotro sa mearga , sau nu , unde avea chef sa manace sau sa se culce. Daca geamanul cel mare se arata nemultumit de asta , cel mic se gandea in sinea lui : " Ei fratioare , se pare ca tu mai ai nevoie de un pic de timp ca sa iti dai seama cum sa devii puternic prin tine insuti".
Si geamanul cel mic avea dreptate.

Maimuta care se credea copac

O data demult , o maimuta vietuia intr-un copac unde se obisnuise asa de bine ,incat a ajuns sa creda chiar ea insasi ca este un copac.
Tare ciudat si de necrezut parea acest lucru! Maimutica statea in copac cat era ziulica de lunga si nu cobora de acolo nici noaptea.
Zi si noapte statea in copac si nimeni nu i-a spus niciodata ca ea nu era de fapt copac. Nici copacul nu i-a soptit niciodata ca ea nu era copac , pentru ca si pe el il amuza si i se parea chiar un compliment placut faptul ca aceasta maimutica se credea copac. Asa ca mai departe , maimutica se lasa leganata in vant odata cu copacul. Dormea in copac si se hranea cu frunzulitele fragede de pe crengile mai subtiri. Pe scurt maimutica crestea an dupa an crezand in continuare ca era si ea un copac.
In padurea aceea nu se gasea nici o oglinda , asa ca nu era nici o posibilitate pentru ca maimutica sa isi dea seama ca ea arata cu totul altfel decat un copac. Parea multumita ca sta in copac , insa totusi, pe undeva in adancul sufletului ei , parca simtea ca-i lipseste ceva si ca viata ei era prea legata de copac intr-un fel ciudat si chiar nepotrivit.
Intr-o buna zi sa intamplat sa treaca pe acolo un iepuras. Sa uitat sus in copac si vazand-o pe maimutica a strigat:
"Hei , tu de colo! Da-te jos si hai sa ne jucam! Sunt tare singur si mi-ar place sa gasesc pe cineva cu care sa ma imprietenesc si sa ma joc! "
Maimutica nu vorbise pana atunci aproape cu nimeni , asa ca nu prea avea voce. Totusi ia raspuns:
"Pe Mine ma strigi? Dar eu sunt copac"
Iepurasului i sa parut foarte comic raspunsul , ca o gluma buna , asa ca a inceput sa chicoteasca , iar apoi sa apucat sa rada de-a binelea , de se tavalea pe jos de ras. NICIODATA nu mai vazuse o maimuta care sa se creada copac!
Uitandu-se la el cum rade de ea , maimutica sa infuriat si a tipat:
"Pentru ce razi asa? " Tot chicotind , iepurasul ia raspuns:
"Pai nu esti copac. ESTI MAIMUTA. De unde ti-a venit ideea asta caraghioasa ca esti copac?"
Auzind aceste cuvinte , maimuta si-a dat seama ca de fapt nu stia sigur de unde-i venise ideea. Acum ar fi vrut sa se dea jos din copac , dar nu era deloc sigura pe ea si se tema. Totusi , pentru ca iepurasul o tot indemna cu binisorul , a reusit sa coboare si apoi si-a petrecut tot restul zilei jucandu-se si distrandu-se asa de bine cum nu i se mai intamplase niciodata amuzante si se zbenguise cu pofta toata ziua , sa intors in copacul ei ca sa se culce. In copac era foarte bine si placut , insa pe zi ce trecea , maimuticii i se parea tot mai usor sa renunte la acest confort si cobora ca sa se distreze jucandu-se . Curand , parerea de rau dupa copac a disparut de tot si maimutica a ajuns sa se simta cu totul altfel in sufletul ei.
Pentru prima oara in viata maimutica simtea cine este ea CU ADEVARAT si se bucura chiar ca este atat de diferita de un copac.
Se bucura foarte mult pentru ca zi de zi descoperea lucruri noi despre ea insasi , asa ca isi dadea tot mai mult seama ce fiinta deosebita era ea.
Acum ii venea chiar sa zambeasca de cate ori isi amintea ca inainte putuse sa creda ca este copac.

Brotacelul si cutremurul de pamant

Nu demult , pe malul unui lac din inima muntilor traia fericit un brotacel.
Cat era ziua de lunga se bronza la soare , prindea muste iar seara oracaia din toate puterile incat toate animalele din padure il auzeau de departe. Brotacelul nu stia multe despre aceasta lume si se bucura traindu-si viata de la o zi la alta. Era norocos pentru ca venise pe lume intr-un loc atat de frumos , plin de soare si hrana dupa plac.
Din pacate , intr-o zi intunecoasa si nefericita sa produs pe neasteptate un cutremur de pamant. Stanci mari si pietre multe au inceput sa se clatine si sa se miste de la locul lor. In invalmaseala de tarana rascolita , pietre prabusite si copaci rasturnati, bietul brotacel a cazut si el pe neasteptate intr-o crapatura de pamant neagra si foarte adanca. Printre bulgarii mari si grei nici vorba nu mai era sa poata vedea soarele. Cutremurul de pamant il luase absolut pe nepregatite , asa ca brotacelul zacea acoperit de intuneric si tarana , fara sa stie ce sa mai faca , fara sa poata reactiona. Orele treceau si abea putea misca din labute. Din cand in cand cate o lacrima ii umezea ochii. Gaura in care cazuse era asa de intunecoasa si rece. Aproape ca uitase de soare , de iarba verde si plina de flori ,de mustele pe care le prindea atat de usor. Uitase de ceilalti brotacei cu care se scalda in lac , de pasarile care ciripeau in padure.
Intunericul care il inconjura era asa de adanc , incat brotacelul se simtea complet neputincios si sa hotarat sa ramana acolo pentru totdeauna.
"Nimeni nu o sa observe si nu sa-i pese" isi spunea trist brotacelul, gandindu-se ca nu va mai putea rezista multa vreme ,din cauza intunericului care il coplesea si din care incepea sa simta ca facea parca si el parte. Era cat pe ce sa renunte la tot. Numai ca mai era ceva. Pana atunci nu daduse deloc atentie unei voci foarte adanci din sufletul lui. Se parea ca acea voce nu era de acord cu gandurile lui si parca il indemna din potriva , sa incerce sa se elibereze singur din gura in care se afla.
"Cauta sa gasesti o cale sa iasi de aici din nou la soare" ii soptea vocea foarte launtrica. "Gandeste-te ca de fapt asta vrei si tu in realitate"
La inceput brotacelul nu ascultat-o , pentru ca vocea era mult prea slaba.
Dar treptat vocea a devenit tot mai puternica, mai insistenta si el nu se mai putea face ca nu o aude. Acest glas a trezit treptat in brotacel vecha lui dorinta de a vedea din nou soarele si de a se zbengui prin iarba.
Asa ca brotacelul si-a adunat ultimile puteri , sa scuturat de pamant si a inceput sa sape cu labutele in sus. Sapa mai slab la inceput , dar apoi din ce in ce mai spornic . Miscarile l-au ajutat sa se strecoare printre pietre si bulgarii de pamant , asa incat la un moment dat chiar a zarit o raza de lumina. Desi ochii lui nu mai erau obisnuiti cu lumina , aceasta ia dat putere si in curand brotacelul a iesit iarasi la suprafata. Acum putea sa vada clar urmarile groaznice ale cutremurului de pamant. Rand pe rand a inceput sa simta cum razele soarelui ii incalzeau din nou corpul , a reinceput sa simta mirosul ierbii si la cuprins o inviorare placuta. De necrezut , dar topaind de colo-colo a simtit chiar ca se poate bucura iarasi de viata asa ca inainte.
Bineinteles brotacelul nu a uitat niciodata cutremurul de pamant , pentru care a pastrat o amintire deosebita in sufletul lui. Era acolo un locusor special din inima lui unde se afla aceasta amintire. Dar acum brotacelul petrecea mult timp ascultand cu mai mare atentie de vocea misterioasa din interiorul lui , care il indemnase sa gaseasca singur calea de a se elibera si de a iesi iar la lumina.

Poarta de fier

O data de mult , intr-o tara indepartata era un print , care traia intr-un palat foarte mare , cu multe ,multe incaperi. De jur imprejurul palatului se ridica un zid inalt de piatra cu o poarta uriasa de fier.
Nici un vizitator nedorit nu putea sa treaca pe acolo.
Din pacate , pentru ca traia intr-un astfel de palat , printul nu avea nici o ocazie sa se apropie de altcineva cu care sa povesteasca despre gandurile , dorintele sau visele pe care el le avea.
Celor din palat , de care ar fi putut sa se apropie , nici nu le trecea prin cap ca el ar fi avut nevoie sa se imprieteneasca cu ei. Isi inchipuiau ca si asa , fiind print avea tot ce-si dorea.
Regele si regina erau foarte ocupati cu trebuirle lor regale , asa ca printul , desi vorbea cu multa lume , in sufletul sau se simtea foarte singur.
Insa intr-o noapte , s-a intamplat ca o vietate mica si imblanita furisandu-se tiptil , s-a strecurat de afara printre gratiile portii de fier si si-a croit drum spre camera printului. N-a trecut mult timp pana cand printul si micul sau vizitator s-au imprietenit foarte tare. Mai ales printul era asa de multumit ca putea povesti si el cu cineva apropiat despre tot ce i se intampla zi de zi.
Era fericit pentru ca in fiecare zi mica vietate venea la el , il asculta cu atentie si-i pasa de tot ce spunea el. Printul ii dadea de mancare ,ii mangaia blanita si facea in asa fel ca micul animal sa se simta cat se poate de bine in acel palat in care tuturor le era frica sa intre. Mica vietate venea tot mereu in vizita , iar printul a indragit-o atat de mult incat a devenit o parte a vietii lui.
Toate mergeau ca pe roate si cei doi erau tare fericiti. Pana cand intr-o zi , intorcandu-se in camera sa , printul a gasit micul animal zacand fara viata pe dusumea.
Imediat a chemat totii doctorii din palat ca sa-l invie pe micul sau prieten , dar din pacate era prea tarziu. Toti medicii erau neputinciosi. Zdrobit de durere printul a organizat o inmormantare regeasca pentru micul animal cu care se imprietenise asa de tare. Bietul print , ascunzand in sufletul lui ceea ce simtea , a devenit foarte trist si tot mai suparat si mai insingurat pe zi ce trecea.
Regele a observat aceasta schimbare si s-a ingrijorat de felul in care se purta printul din cauza tristetii sale. De aceea a dat ordin dulgherilor si tamplarilor sa construiasca peste poarta de fier inca o poarta , groasa si rezistenta , astfel incat nici un alt animal sa nu mai poata vrodata sa se strecoare si sa raneasca din nou atat de tare inima printului.
Imediat ce poarta a fost terminata , intr-o noapte , in timp ce printul se framanta in somn , mica creatura imblanita a venit din nou la el in vis si i-a spus
" Tu nu m-ai inteles deloc , dragul meu prieten. Rostul meu a fost ca sa te inveselesc , sa te fac sa razi , iar tu m-ai inchis afara. Acum nu mai pot ajunge la tine.
Printul a ramas foarte uimit de aceste cuvinte , pe care nu le-a priceput imediat. Dupa un timp de cugetare , printul si-a dat seama ca era vorba de un fel de a intelege viata si dragostea pierduta.
Printul s-a gandit toata noaptea la visul lui. Dimineata abea a asteptat sa-i intalneasca pe rege si pe regina la dejun, dupa multe saptamani de cand nu mai luasera masa impreuna. El i-a cerut regelui sa dea imediat ordin sa fie demontata uriasa poarta de lemn. Regele , la randul lui mirat de aceasta dorinta , dar iubindu-si nemasurat fiul , a fost de acord sa se scoata poarta. Dupa un timp , printul a venit din nou la parintii sai cu o alta rugaminte : Cat se poate de curand sa deschida si poarta de fier si sa organizeze o petrecere , un carnaval cu nenumarati invitati.
Astfel , dupa multa vreme , muzica si cantecele vesele au putut fi iarasi auzite de-a lungul si dea latul imparatiei.